Ajutorul psihologic pentru persoanele cu boli autoimune, boli coronariene,...
 /   / Ajutorul psihologic pentru persoanele cu boli autoimune, boli coronariene,...
Ajutorul psihologic pentru persoanele cu boli autoimune, boli coronariene, diabet

Ajutorul psihologic pentru persoanele cu boli autoimune, boli coronariene, diabet

Definiție (boli autoimune): Sistemul imunitar este o rețea complexă de celule și organe speciale care apără corpul de germeni, bacterii și virusuri.

La baza sistemului imunitar se află capacitatea de a diferenția ce aparține  corpului și ce este străin. În cazul unui răspuns anormal, organismul face autoanticorpi care atacă celulele normale, rezultând un atac asupra propriului corp. Părțile corpului care sunt afectate depind de tipul bolii autoimune. Există mai mult de 80 tipuri cunoscute.

Directive în cadrul asistării: În bolile autoimune, calitatea vieții este grav afectată atât a factori fizici cât și de cei psihici. În plus față de toate  simptomele corporale, pacienții au un distres psihic crescut. Bolile autoimune sporesc incertitudinea și lipsa speranței care necesită un grad de susținere și ajustare, nu numai pentru persoana afectată, ci și pentru familia ei și persoanele apropiate. De aceea, este important ca aceștia sa se simtă susținuți și informați, astfel încât să poată menține un grad înalt de bunăstare psihologică. Nevoile educaționale, psihologice și de asistență de la egal la egal sunt considerate factori importanți în ajustarea vieții cu afecțiunea autoimuna (Kouzoupis et al., 2010; McCabe et al., 2015).

Educația și informațiile privind gestionarea simptomelor și opțiunile de tratament pot oferi un sentiment de abilitare asupra bolii și le oferă oamenilor instrumentele care le permit să ia decizii în cunoștință de cauză cu privire la propria lor bunăstare (Matti et al., 2010, apud McCabe et al., 2015). Se consideră că acest sentiment al abilitării pacientului joacă un rol integral în gestionarea cu succes a bolii atât în plan psihic cât și comportamental precum complianța la tratament.
Așadar, este important ca persoanele afectate să aibă acces la educația referitoare la boala cu care sunt diagnosticați pentru a le permite să gestioneze boala și să mențină o bună calitate a vieții.

Un punct în care suportul psihologic ar putea fi deosebit de util este aproape de diagnostic, iar cercetările au identificat o dorință de sprijin care să fie oferită în acest moment în mod explicit Lăsat neadresat, răspunsul psihologic timpuriu al pacienților ar putea avea implicații pe termen lung, de exemplu, tulburare psihologică după 4 ani de postdiagnostic s-a constatat că se corelează foarte mult cu stresul psihic inițial (Benka et al., 2012; Dures et al., 2016).

Îngrijirea centrată pe pacient, orientată pe asistență, pentru îmbunătățirea copingului și a stărilor emoționale pe care le resimte persoana, s-au dovedit a avea o valoare foarte important (Bala et al., 2012, apud Dures et al., 2016).

Predictori ai bunăstării
psihologice: factori de risc și factori protectivi

Autogestionarea eficientă implică sprijinirea pacienților pentru a se adapta la o serie de consecințe ale bolii, care pot include simptome, handicap, incertitudine, pierderea independenței, frică și depresie, furie, singurătate, tulburări de somn și stres. Factori precum scheme cognitive, credințe despre boală, locusul controlului și strategii de coping sunt influenți (Dures et al., 2016).Intervențiile psihologice îmbunătățesc regimurile medicale de îngrijire prin îmbunătățirea mecanismelor de coping, autoeficiența și reducerea dizabilității funcționale și a durerii. Legăturile dintre gânduri, credințe și sentimente care duc la diferite comportamente, împiedică morbiditatea psihică și fizică, facilitează ajustarea și reduce utilizarea pe termen lung a resurselor de asistență medical(Hewlett et al., 2011, apud Dures et al., 2016).

Diferite stiluri de coping au afectat viitoarea activitate a bolii, durere și dizabilitate funcțională. Un stil de coping pasiv (adică, sentiment de lipsă de speranță și bazându-se pe alții pentru a rezolva situația) a prezis dizabilitatea funcțională pe următorii 3 ani (Evers et al., 2003b, apud Sharif et al., 2019). Activitatea bolii după 3 și 5 ani post-diagnostic a crescut cu mecanismele de coping de evitare a stresului, iar nivelul înalt al stresul perceput, fără strategii de coping active a crescut riscul de a dezvolta comorbidități psihologice (Evers et al., 2003a, apud Sharif et al., 2019). Stresul zilnic la locul de muncă și relațiile conjugale stresante au fost asociate cu scoruri de durere crescute. Cercetătorii au descoperit că pacienții cu artrita reumatoidă cu căsnicii echilibrate aveau dureri reduse în comparație cu căsătoriile aflate în dificultate și pacienții necăsătoriți. Acest lucru evidențiază valoarea protectivă a unui mediu fără factori de stres și a resurselor sociale precum sprijinul partenerului de viață. Ameliorarea stresului a arătat multe beneficii la pacienții cu scleroză multiplă (SM). Multe studii au concluzionat că intervențiile bazate pe exerciții fizice și mindfulness pot fi benefice pentru pacienții cu SM (Leavitt et al., 2014; Simpson et al., 2014). Meditația și relaxarea s-au dovedit a fi sigure și mijloace eficiente de reducere a stresului și de îmbunătățire a stării de bine la pacienții cu boli autoimune precum artrita reumatoidă (Dures et al., 2016). Astfel, asistarea psihologica poate orienta pacienții către astfel de practici pentru ameliorarea stresului.

Comorbidități: Multe studii au arătat că pacienții prezintă o incidență ridicată a depresiei și anxietății (Corsetti et al., 2019). Evenimentele traumatice anterioare ar putea juca un rol important în problemele psihoemoționale ale pacienților.
Instrumentele psihologice de inervenție ar trebui, prin urmare, să fie orientate către traumatologie. Evenimentele de viață stresante și stările psiho-emoționale afectate pot influența cursul bolilor autoimune și severitatea manifestărilor clinice. Distresul psihologic ar putea avea un „efect permisiv” asupra acestor boli, activând căile inflamatorii și imbătrânirea celulară (Straub & Cutolo, 2018). În sens invers, inflamația cronică agravează în special tulburările de dispoziție. S-a demonstrat că inflamația poate declanșa simptome depresive sau chiar depresie majoră. În consecință, inflamația și stările psiho-emoționale ar putea avea o influență reciprocă, cooperând într-un ciclu vicios care agravează simptomele clinice ale tulburărilor autoimune (Pongratz & Straub, 2014).

Într-un studiu retrospectiv (N = 18.309), cercetătorii au arătat că două sau mai multe evenimente stresante din copilărie au crescut riscul unei persoane de a dezvolta artrita reumatoidă, confirmând că stres în copilărie este legat de incidența artritei reumatoide (Von Korff et al., 2009, apud Sharif et al., 2019). Într-un studiu separat pe 54.224, participanții cu peste 4 simptome de PTSD au avut un risc crescut de a dezvolta artrita reumatoida în următorii 2 ani (Lee et al., 2016).

Definiție (boli coronariene): Conform Organizației Mondiale a Sănătății, principala cauză a deceselor, la nivel global, este reprezentată de bolile cardiovasculare. Bolile coronariene sunt cele mai comune boli cardiovasculare și constau în construirea unor plăci de aterom (depuneri de colesterol) în peretele arterelor coronare, care limitează, scad și uneori întrerup complet furnizarea de oxigen și nutrienți către mușchiul inimii (American Heart Association, 2017).

Cauzalitate: Cei mai importanți factori de risc pentru dezvoltarea bolilor de inimă, conform Organizației Mondiale a Sănătății, sunt identificați pe plan fizic: alimentație nesănătoasă, lipsa activității fizice (sedentarismul), fumatul și consumul de alcool. Efectele apărute sunt creșterea tensiunii arteriale, creșterea glicemiei, creșterea lipidelor din sânge, excesul de greutate și obezitatea.
Acestea pot provoca atacuri de cord, accident vascular cerebral, insuficiență cardiacă și alte complicații (American Heart Association, 2017). Bărbații și femeile care suferă de boală coronariană diferă în ceea ce privește încărcătura psihosocială, factorii de risc cardiovascular și severitatea bolii. Semnele de afectare emoțională sunt mult mai prezente la femei, în timp ce semnele de boală la nivel fizic sunt întâlnite mai mult la bărbați (Deter et al., 2018).

Cercetătorii au arătat că dacă nivelul de activitate fizică crește, indiferent de intensitate, atunci atât riscul de a avea boli cardiovasculare, cât și rata de mortalitate scad semnificativ (Kaar et al., 2017). Cercetătorii susțin că dietele bogate în acizi grași polinesaturați și sărace în sodiu nu determină evenimente cardiovasculare. În aceeași notă, aderarea la o dietă mediteraneeană, ce constă într-un aport mare de fructe și legume, pește, uleiuri de măsline și lactate, a fost asociată cu un risc mai mic de a face infarct miocardic sau de a avea accident vascular cerebral, înregistrându-se, de asemenea, și o rată mai mică de mortalitate cardiovasculară (Kaar et al., 2017).

Factori de protecție – suport familial, social și spiritualitate: Atitudinea pozitivă, optimismul și abordarea empatică a partenerului de viață sunt semnificative în recuperarea pacienților diagnosticați cu boală coronariană. Rezultatele unui studiu realizat de Tuomisto et al. (2018) demonstrează că majoritatea pacienților consideră că suportul membrilor familiei este un atu în procesul de recuperare. Persoanele sprijinite din punct de vedere social de către prieteni, apropiați, cunoscuți se conformează mai bine recomandărilor privind tratamentul, controlează mai bine tensiunea arterială și au reacții cardiace reduse la stresul acut, sunt mai active din punct de vedere fizic și fumează mai puțin (Barth et al., 2010; Kähkönen et al., 2017).

În ceea ce privește spiritualitatea, un studiu realizat pe o populație musulmană a arătat că aceasta consideră credința drept o modalitate de acceptare a bolii și o oportunitate de întărire a strategiilor de coping. Totodată, credința este independentă de ajutorul medical, întărește puterea interioară, speranța și acceptarea responsabilității față de propria persoană, ajutând la găsirea sensului și scopului în viață (Nabolsi & Carson, 2011).

Comorbidități: Anxietatea, evenimentele de viață stresante și lipsa activității fizice contribuie la dezvoltarea timpurie a bolilor cardiovasculare. Studiile epidemiologice au arătat existența unei relații între depresie și riscul crescut de boli cardiovasculare, infarct miocardic și mortalitatea cardiacă. Un studiu longitudinal privind relația dintre anxietate și depresie și dezvoltarea bolilor coronariene a arătat că anxietatea crește riscul de a avea boli coronariene, deoarece stimulează activarea excesivă a axei hipotalamo-hipofizar-suprarenal și a sistemului nervos simpatic, crește eliberarea de catecolamină plasmatică, provoacă leziuni endoteliale și, în final, duce la ateroscleroză, boli coronariene și evenimente coronare acute (Shams-Alizadeh et al., 2019).

Particularizarea tratamentului: Boala coronariană poate duce la diferite grade de distres (suferință) psihosocial(ă) pentru unii pacienți din cauza dificultății acestei boli, perturbărilor ce pot apărea în viața de familie, incertitudinii economice și posibilității apariției unei disfuncții cardiace. Aceste aspecte pot duce la dezvoltarea anxietății și a tulburărilor depresive, la modificarea stilului de viață sau a procesului de recuperare. În urma unei evaluări psihosociale amănunțite, intervențiile farmacologice, psihoterapeutice și comportamentale pot fi utilizate pentru a ajuta pacienții și familiile lor să facă față bolilor cardiace (Rose & Swenson, 1995).

O practică regulată a mindfulness-ului determină o stare generală de bine, relaxarea musculară, adoptarea unei alimentații sănătoase, renunțarea la fumat și îmbunătățirea calității somnului. De asemenea, s-a dovedit că poate crește nivelul de activitate fizică la tinerii adulți care suferă de o boală cardiacă (Kaar și colab., 2017). Un review sistematic a demonstrat că persoanele cu boli cardiovasculare sau alte probleme asociate (hipertensiune, diabet), care fac mindfulness frecvent, sunt mai puțin stresați, mai puțin anxioși și au o viziune bună asupra calității vieții (statut socio-economic, relații sociale, stres perceput, sănătate fizică, obiective propuse) (Kaar et al., 2017).

Terapia cognitiv-comportamentală (CBT) s-a dovedit a fi utilă în cazul pacienților care suferă de probleme cardiace. Este un tip de psihoterapie menit să reducă stresul emoțional, să îmbunătățească starea de bine și să promoveze alegeri comportamentale sănătoase (Kaar et al., 2017). Cercetătorii au acordat un interes din ce în ce mai mare utilizării intervențiilor psihologice bazate pe psihologie pozitivă. Acestea au drept scop stimularea experiențelor emoționale pozitive și a proceselor cognitive prin utilizarea unor sarcini simple, precum amintirea și discutarea evenimentelor pozitive, identificarea și utilizarea în mod deliberat a atuurilor personale și planificarea și efectuarea unor acte de bunătate. Pacienții adoptă comportamente sănătoase, cum ar fi realizarea activității fizice, urmărirea unei diete echilibrate și respectarea rețetei date de medic pentru administrarea medicamentelor. Ele au fost asociate în continuare cu o rată mai mică de boli de inimă și cu o mortalitate cauzată de probleme cardiace mai scăzută (Kaar et al., 2017).

Definiție (diabet): Diabetul reprezintă o boală cronică metabolică, care presupune un nivel crescut al glicemiei; poate fi vorba de un pancreas care produce prea puțină insulină pentru a putea transforma glucoza din sânge în energie sau care nu mai produce deloc insulină; în sângele persoanelor cu diabet există un nivel prea mare de zahăr. Există mai multe tipuri de diabet zaharat. Diabetul de tip 1 apare în copilărie, este o boală autoimună și implică dependența de insulină. Diabetul de tip 2 este cel mai frecvent (95% din bolnavi), implică dependența de un stil de viață mai sănătos, mai activ și nu presupune neapărat dependența de insulină. Cu toate acestea, diabetul este mai mult decât o disfuncție a pancreasului, este o schimbare a stilului de viață, este un cumul de emoții resimțite și presupune un impact psihologic semnificativ supra vieții și în același timp o gamă de limitări sociale și alimentare. Diagnosticul de diabet nu înseamnă neglijență sau lipsă de interes față de sănătatea personală, nici obezitate sau supraponderalitate, ci presiune, stres, dificultăți de gestionare a emoțiilor, obligativitatea către o auto-gestionare adecvată, necesitatea unui plan zilnic, contactul cu diverși medici și spații medicale, nevoia de suport moral, apariția unor nevoi speciale, riscul de a face complicații, frica de hipoglicemie sau hiperglicemie, influențarea identității personale și o nevoie urgentă de autonomie. De asemenea, diabetul este o oportunitate de a învăța lucruri noi, de a face transferul către o viață mult mai sănătoasă și
echilibrată, este un prilej de auto-cunoaștere.

Cauzalitate: Pe lângă explicațiile medicale valoroase, nu putem să nu luăm în calcul nivelul mare de stres emoțional care este prezent a priori la persoanele cu diabet. Nu înseamnă că stresul duce la diabet, dar cu siguranță vulnerabilizează persoana, o predispune. În unele studii apare ideea conform căreia există factori psihologici care duc la diabet, de exemplu depresia poate să crească riscul de a dezvolta ulterior diabet (Rubin & Peyrot, 2001). La rândul său, diabetul generează probleme emoționale și psihologice dacă luăm în calcul consecințele acestei boli. Conform altor studii care au evaluat personalitatea pre-morbidă,
stresul, predispoziția către stres, privarea emoțională, istoricul de pierdere de obiect, dispoziția depresivă, suferința nerezolvată pot fi factori psihologici asociați cu apariția diabetului (Slawson, Flynn, & Kollar, 1963). Alți autori sugerează că nu există un pattern constant de trăsături/factori care să decidă apariția diabetului (Fisher, Delamater, Bertelson, & Kirkley, 1982).
Este important să se exploreze aceste domenii atunci când vrem să oferim sprijin pentru o persoană cu diabet deoarece putem înțelege mai multe despre nevoile ei și necesitatea unui mediu securizant (Jacobson, 1996).

Consecințe și Impact: Diabetul aduce cu el o schimbare în viața de zi cu zi prin limitările impuse, prin necesitatea monitorizărilor zilnice repetate, prin riscul pentru afecțiuni grave comorbide (agiopatia, retinopatia, neuropatia etc.), prin nevoia de informare exactă legată de anumite alimente și de boală, prin impactul asupra sentimentului de libertate, prin stresul unui program fix și punctual, prin controalele și testările necesare anuale, prin lipsurile sau rutina pe care le presupune controlul eficient al diabetului, prin modificarea stării psihice, a energiei și a dispoziției, prin disconfortul creat și prin senzația de a fi copleșit. Apare o serie de probleme emoționale care necesită atenție în asistarea psihologică: anxietate și stres din cauza viitorului incert; frică/temere; furie sau vinovăție față de destin; sentimente de inferioritate și vinovăție față de propria persoană sau cei dragi; prea multe responsabilități; spaimă; confuzii; panică; toleranță scăzută la frustrare.
Necesitatea de a avea o rutină poate fi foarte solicitantă la început pentru că impune exersare și obișnuință, dar cu timpul poate fluidiza funcționarea și poate diminua nivelul de efort depus. Literatura vorbește de 5 probleme psihologice care apar și complică gestionarea și cursul diabetului: depresia,
problemele alimentare, anxietatea/tulburările de stres, comportamentele auto-distructive și conflictele familiale/interpersonale. Ajutorul psihologic pare a avea efect prin acționarea asupra lor (Snoek & Skinner, 2002).
Conform unor studii, a trăi zilnic cu diabetul presupune restricții ale dietei, auto-monitorizarea glicemiei, injectarea insulinei, lipsa suportului adecvat din partea familiei sau a personalului medical, tensiunea dintre dificultățile
emoționale și sarcinile practice zilnice impuse de diabet (Rubin & Peyrot, 2001). Apar frica și temerea constantă că hipoglicemia poate duce la accidente grave (de exemplu, accidente rutiere). Faptul că oamenii trebuie să fie atenți mereu la ce fac, ce mănâncă, cât sport fac și cum dorm generează un distres psihologic adițional. Rubin și Peyrot spun că cele mai întâlnite reproșuri care apar din cauza diabetului sunt: deprivarea de mâncare, ura pentru monitorizarea sângelui, durerea simțită la înțepare, frustrarea față de glicemia imprevizibilă, frica de a-ți lua insulina, disconfortul față de îngrijirea medicală (accentul medicilor pe feedbackul negativ), sentimentul de a fi nesprijinit și neacceptat. Dependența de insulină are propriile consecințe deoarece activează anumite atitudini, convingeri, frici, preconcepții: a lua insulină înseamnă efort pentru acomodare, înseamnă că diabetul s-a agravat, că ți-a scăpat de sub control, că viața va fi mult mai grea, că ai hipoglicemie, că vei avea complicații, că ai eșuat sau că vei fi tratat altfel (Rubin & Peyrot, 2001). Aceiași autori spun că diabetul poate avea și un impact pozitiv dacă persoana este sprijinită spre repoziționare. Astfel, apar sentimentul de a fi capabil, puterea și forța interioară, sentimentul de realizare și auto-control, echilibrul funcțional, satisfacția personală și speranța (Rubin & Peyrot, 2001). Literatura vorbește și despre o serie de crize așteptate în viața acestor persoane: conștientizarea unei lumi care este nouă și plină de provocări, pierderea perspectivei vechi despre sine și lume, tristețea intermitentă moderată, singurătatea, nevoia de acceptare și apartenență, iritabilitatea, retragerea socială, pesimismul (Jacobson, 1996). Sunt întâlnite perspectiva negativă legată de viitor și percepția pierderii controlului. O altă consecință este distresul psihologic care apare la 1 din 3 persoane cu diabet de tip 1 și care se asociază cu un control glicemic slab (Hislop, Fegan, Schlaeppi, Duck, & Yeap, 2008). Unele studii vorbesc despre apariția unor probleme comportamentale cum ar fi stima de sine scăzută. Acestea se asociază cu niveluri crescute de glicemie și cu un control al glicemiei slab (Bryden, Preveler, Stein, Neil, Mayou, & Dunger, 2001). Diabeticii se plâng de oboseală (Jensen, 1985). Impactul pe care diabetul îl are se poate identifica și dacă ne raportăm la consecințele din sfera socială, la diversele problematici de relaționare inter-personală (Fisher, Delamater, Bertelson,
& Kirkley, 1982). Însă, omul ca ființă socială are nevoie de oameni și relații, iar acest aspect trebuie abordat în asistarea psihologică. Oamenii nu trebuie să se sustragă din relații deoarece acolo pot găsi multe soluții.

Comorbidități: O altă consecință este riscul crescut pentru anumite tulburări clinice, dar și pentru apariția unui distres emoțional subclinic. Tulburările psihiatrice pot fi comorbide pentru că diabetul amplifică riscul anumitor tulburări sau pentru că apar independent (prevalența uzuală a tulburărilor) (Rubin & Peyrot, 2001). Apare o circularitate vicioasă între riscul pentru tulburări psihiatrice și controlul slab al glicemiei. Tulburarea, starea emoțională negativă, dezangajarea din grija medicală, conflictele, distresul duc la un control slab al glicemiei care consolidează proasta dispoziție, dezangajarea, frustrarea, riscul pentru tulburări ș.a.m.d. (Jacobson, 1996). Faptul că tulburările se asociază cu o auto-gestionare a diabetului mai slabă,  cu o glicemie mai puțin controlată și cu un risc pentru complicații este susținut de mai multe studii din literatură. Stresul poate avea efect psihofiziologic asupra glicemiei și poate duce la hiperglicemie. Depresia clinică apare la 1 din 5 persoane cu diabet și 40% din cei cu diabet au simptome depresive (subclinice).
Ea are un efect negativ asupra regimului și cursului diabetului. Persoanele cu diabet au cel mai mare risc pentru o anxietate crescută pentru că ele trăiesc cu surse și niveluri de frică mult mai mari decât restul populației (frica de hipoglicemie, de complicații). Totuși, tulburările de anxietate sunt
subdiagnosticate pentru că există similarități între simptomele fizice și hipoglicemie sau se confundă cu o slabă adaptare la diabet. Anxietatea severă afectează calitatea vieții și controlul metabolic, indirect, prin interferența cu auto-îngrijirea (Rubin & Peyrot, 2001). Apar și tulburările alimentare care reprezintă un risc crescut pentru complicații și includ un comportament potențial periculos. Literatura vorbește de fetele tinere cu diabet de tip 1 care își injectează mai puțină insulină pentru a nu se îngrășa. O varietate de alte probleme poate îngreuna situația: consumul de substanțe, schizofrenia, alcoolismul, OCD-ul, fobia de ace sau sânge.

Directive, Plan, Sugestie: Asigurarea unui suport moral în lupta cu diabetul, oferirea oportunității de a vorbi despre ceea ce simte, despre toate emoțiile, fricile, frustrările și temerile, ventilarea emoțională, validarea simptomelor (faptul că te simți amețit îți semnalează hipoglicemia), demontarea perfecțiunii/normalizarea fluctuațiilor glicemiei, mutarea locului controlului în interior, asumarea responsabilității pentru propriul bine, asigurarea că este în regulă să mai cedezi, acceptarea lucrurilor care nu sunt în controlul persoanei reprezintă puncte importante pentru suportul psihologic. Impunerea unor așteptări realiste, inducerea faptului că diabetul este compatibil cu un stil de viață sănătos, apelul la umor, la resurse și la capacitatea de reziliență, lucrul asupra complianței față de sistemul medical sunt necesare.
Este benefic ca persoana să participe la tabere sau grupuri pentru persoane cu diabet pentru că în acest fel apare informarea, se creează relații noi și
sentimentul de apartenență, se diminuează comparația socială, dispare vina.
Evaluarea stadiului de pregătire pentru schimbare și interviul motivațional sunt recomandate în perioada de început (Chen & Wollin, 2012). Este foarte
important ca persoanele să-și monitorizeze starea de bine zilnic și să-i învățăm să se centreze pe asta, să fie conștienți (Pouwer et al., 2001).
Persoana trebuie să fie motivată și curioasă pentru a fi capabilă de efort susținut. Este benefic să se facă o listă personalizată cu preocupările și
dificultățile persoanei și să se caute strategii particulare pentru fiecare (Jacobson, 1996). La rutina zilnică trebuie să contribuie persoana prin
punctarea preferințelor (de exemplu, alimentare). Este important să se facă o conceptualizare a simptomelor specifice persoanei. Toate acestea contribuie la sentimentul de control, la stima de sine și la auto-eficacitatea resimțită. Este de dorit să ne focusăm pe feedbackul pozitiv, pe ce face bine persoana. Vom explora sursele specifice de distres, principalii stresori. Va trebui să identificăm care roluri sociale au de suferit și ce dereglări relaționale sau ale vieții de familie apar. Implicarea familiei este un alt punct important. Persoana are nevoie să-i oferim oportunitatea de a alege pentru sine. Studiile spun că o persoană care percepe suportul social sau din partea familiei, se va angaja în mecanisme de adaptare adecvate, iar asta va îmbunătăți starea de bine (Karlsen, Idsoe, Hanestad, Murberg, & Bru, 2007). Pentru a putea să-și schimbe obiceiurile vechi și să învețe rapid altele noi, o persoană are nevoie de informații și de suport emoțional (Beeney & Dunn, 1996). Literatura spune că este necesar ca persoanele să dea sens diabetului, să-i ofere o explicație și să urmeze programe de gestionare a stresului (Daniulaityte, 2004). Este de dorit să ne focusăm pe comportamentele de auto-gestionare ale persoanei și pe înțelegerea importanței aderenței la tratamentul medical (paradoxal, cu cât va fi mai reticent, cu atât nevoia de medic va fi mai mare). Auto-eficacitatea, puterea de voință, percepția bolii, copingul proactiv determină punerea în acțiune a comportamentelor necesare și un tip de gândire orientată spre viitor.
Sănătatea psihologică pozitivă ajută la menținerea unui efort pe termen lung și anulează percepția negativă asupra bolii. Persoanele trebuie să aibă standarde realiste și valori personale stabile pentru îmbunătățirea auto-reglării.
Sublinierea resurselor personale și a sentimentului de a fi capabil duce la o funcționare cognitivă și emoțională optimă (Chew, Shariff-Ghazali, &
Fernandez, 2014). Copingul proactiv implică anticiparea continuă a posibilelor obstacole și formarea unor strategii în avans. Este crucial să se lucreze pe câte un singur obiectiv, cu pași mici pentru a nu epuiza voința. Cei mai semnificativi predictori pentru controlul glicemic sunt satisfacția cu
tratamentul medical, distresul emoțional, numărul de complicații, vârsta și regimul dietetic. Satisfacția cu tratamentul are efect direct asupra motivației pentru efort și asupra respectării regimului pentru că persoana simte că ea contează. Așadar, este important să încurajăm o atitudine de acceptare și încredere față de medici (Nozaki et al., 2009).

Informare, Redirecționare: Încurajarea obținerii de informații adecvate de la specialiști și evitarea accesării surselor false, eronate sunt esențiale pentru a funcționa optim și pentru a avea o imagine validă asupra situației, pentru a evita panica. O meta-analiză spune că informarea, calitatea informării se asociază cu pierderea în greutatea, cu o îmbunătățire a nivelului glicemiei în primele 6 luni și cu abilitățile de auto-disciplină, mai ales la persoanele tinere (Brown, 1992). Asistarea psihologică trebuie să furnizeze, în primul rând, o structurare a literaturii de specialitate pentru a informa adecvat persoana.
Informarea scade temerile și creează o punte între specialist și client. Este importantă redirecționarea către tot felul de inovații în domeniul diabetului: aplicații telefonice, senzori de monitorizare, pompe, plasturi, brățări, celule stem, geluri. Redirecționarea presupune și orientarea către diferiți specialiști deoarece necesitatea unui tratament multi-disciplinar este răspunsul la multe întrebări (Young & Unachukwu, 2012).

Suportul social: Studiile spun că creșterea sprijinului emoțional a sporit combaterea activă a bolii, controlabilitatea sănătății și a redus senzația de neputință. Sprijinul comportamental influențează doar controlul sănătății (Kanbara et al., 2008).
Suportul social care vine de la familie sau prieteni poate ajuta complianța la terapie, regim, tratament și se leagă cu mortalitatea pacienților, în sensul că
cei cu suport au un risc de moarte mult mai mic (Daniulaityte, 2004).
Colaborarea cu cei apropiați și cu medicii și percepția unui mediu suportiv oferă încredere și motivează persoana, îi dă speranță. Suportul social devine o resursă importantă și energizează procesul. Implicarea din partea celorlalți sporește angajamentul propriu. Aderența slabă la tratamentul medical se datorează percepției lipsei de suport psiho-social din partea medicilor (Chew, Ghazali, & Fernandez, 2014).

Particularizarea tratamentului: Literatura vorbește de un tratament centrat pe persoană cu atenție pentru valorile, nevoile personale, stilul și preferințele persoanei. Trebuie să integrăm diabetul în viața persoanei și nu invers (Young-Hyman et al., 2016). Persoana are nevoie să-și cunoască propriile simptome și reacții la tratament. Contribuția persoanei la propriul tratament este primordială. Este nevoie de o abordare holistă care are în centru persoana (Young & Unachukwu, 2012). Personalul medical și psihologic trebuie să fie atent la variabilitatea inter-personală, la posibilitatea de a alege și la implicarea persoanei (Beeney et al., 1996). Fiecare tratament este diferit pentru că are un material diferit – persoana.

Autori: Ioana Fojică, Alexandra Nițulescu, Sonia Preda

Referințe bibliografice:

Bala, S.-V., Samuelson, K., Hagell, P., Svensson, B., Fridlund, B., & Hesselgard, K. (2012). The experience of care at nurse-led rheumatology clinics. Musculoskeletal Care, 10(4), 202–211. https://doi.org/10.1002/msc.1021

Benka, J., Nagyova, I., Rosenberger, J., Calfova, A., Macejova, Z., Middel, B., Lazurova, I., van Dijk, J. P., & Groothoff, J. W. (2012). Social support and psychological distress in rheumatoid arthritis: A 4-year prospective study. Disability and Rehabilitation, 34(9), 754–761. https://doi.org/10.3109/09638288.2011.619618

Corsetti, M. T., Rossi, E., Bonvino, S., & Randazzo, P. (2019). Psychological distress and quality of life are improved in autoimmune patients through Tandem-Psychotherapy, combining individual hypnosis and eye movement desensitization and reprocessing (EMDR) treatment for trauma, followed by supportive-expressive group therapy. Clinical Rheumatology. Scopus. https://doi.org/10.1007/s10067-019-04862-1

Dures, E., Almeida, C., Caesley, J., Peterson, A., Ambler, N., Morris, M., Pollock, J., & Hewlett, S. (2016). Patient preferences for psychological support in inflammatory arthritis: A multicentre survey. Annals of the Rheumatic Diseases, 75(1), 142–147. https://doi.org/10.1136/annrheumdis-2014-205636

Evers, A. W. M., Kraaimaat, F. W., Geenen, R., Jacobs, J. W. G., & Bijlsma, J. W. J. (2003a). Stress-vulnerability factors as long-term predictors of disease activity in early rheumatoid arthritis. Journal of Psychosomatic Research, 55(4), 293–302. https://doi.org/10.1016/s0022-3999(02)00632-3

Evers, A. W. M., Kraaimaat, F. W., Geenen, R., Jacobs, J. W. G., & Bijlsma, J. W. J. (2003b). Pain coping and social support as predictors of long-term functional disability and pain in early rheumatoid arthritis. Behaviour Research and Therapy, 41(11), 1295–1310. https://doi.org/10.1016/s0005-7967(03)00036-6

Hewlett, S., Ambler, N., Almeida, C., Cliss, A., Hammond, A., Kitchen, K., Knops, B., Pope, D., Spears, M., Swinkels, A., & Pollock, J. (2011). Self-management of fatigue in rheumatoid arthritis: A randomised controlled trial of group cognitive-behavioural therapy. Annals of the Rheumatic Diseases, 70(6), 1060–1067. https://doi.org/10.1136/ard.2010.144691

Kouzoupis, A. B., Paparrigopoulos, T., Soldatos, M., & Papadimitriou, G. N. (2010). The family of the multiple sclerosis patient: A psychosocial perspective. International Review of Psychiatry (Abingdon, England), 22(1), 83–89. https://doi.org/10.3109/09540261003589588

Leavitt, V. M., Cirnigliaro, C., Cohen, A., Farag, A., Brooks, M., Wecht, J. M., Wylie, G. R., Chiaravalloti, N. D., DeLuca, J., & Sumowski, J. F. (2014). Aerobic exercise increases hippocampal volume and improves memory in multiple sclerosis: Preliminary findings. Neurocase, 20(6), 695–697. https://doi.org/10.1080/13554794.2013.841951

Lee, Y. C., Agnew-Blais, J., Malspeis, S., Keyes, K., Costenbader, K., Kubzansky, L. D., Roberts, A. L., Koenen, K. C., & Karlson, E. W. (2016). Post-Traumatic Stress Disorder and Risk for Incident Rheumatoid Arthritis. Arthritis Care & Research, 68(3), 292–298. https://doi.org/10.1002/acr.22683

Matti, A. I., McCarl, H., Klaer, P., Keane, M. C., & Chen, C. S. (2010). Multiple sclerosis: Patients’ information sources and needs on disease symptoms and management. Patient Preference and Adherence, 4, 157–161.

McCabe, M. P., Ebacioni, K. J., Simmons, R., McDonald, E., & Melton, L. (2015). Unmet education, psychological and peer support needs of people with multiple sclerosis. Journal of Psychosomatic Research, 78(1), 82–87. https://doi.org/10.1016/j.jpsychores.2014.05.010

Pongratz, G., & Straub, R. H. (2014). The sympathetic nervous response in inflammation. Arthritis Research & Therapy, 16. https://doi.org/10.1186/s13075-014-0504-2

Sharif, K., Watad, A., Krosser, A., Coplan, L., Amital, H., Afek, A., & Shoenfeld, Y. (2019). Chapter 33—Psychological Stress and the Kaleidoscope of Autoimmune Diseases. In C. Perricone & Y. Shoenfeld (Eds.), Mosaic of Autoimmunity (pp. 323–331). Academic Press. https://doi.org/10.1016/B978-0-12-814307-0.00033-5

Simpson, R., Booth, J., Lawrence, M., Byrne, S., Mair, F., & Mercer, S. (2014). Mindfulness based interventions in multiple sclerosis—A systematic review. BMC Neurology, 14(1), 15. https://doi.org/10.1186/1471-2377-14-15

Straub, R. H., & Cutolo, M. (2018). Psychoneuroimmunology—Developments in stress research. Wiener Medizinische Wochenschrift, 168(3), 76–84. https://doi.org/10.1007/s10354-017-0574-2

Von Korff, M., Alonso, J., Ormel, J., Angermeyer, M., Bruffaerts, R., Fleiz, C., de Girolamo, G., Kessler, R. C., Kovess-Masfety, V., Posada-Villa, J., Scott, K. M., & Uda, H. (2009). Childhood psychosocial stressors and adult onset arthritis: Broad spectrum risk factors and allostatic load. Pain, 143(1–2), 76–83. https://doi.org/10.1016/j.pain.2009.01.034

Zangi, H. A., Mowinckel, P., Finset, A., Eriksson, L. R., Høystad, T. Ø., Lunde, A. K., & Hagen, K. B. (2012). A mindfulness-based group intervention to reduce psychological distress and fatigue in patients with inflammatory rheumatic joint diseases: A randomised controlled trial. Annals of the Rheumatic Diseases, 71(6), 911–917. https://doi.org/10.1136/annrheumdis-2011-200351

American Heart Association (2017) Coronary artery disease-coronary heart disease.Available at:http://www.heart.org/HEARTORG/Conditions/More/MyHeartandStrokeNews/Coronary-Artery-Disease—Coronary-Heart-Disease_UCM_436416_Article.jsp#.WQ_ZM9J96W8 (accessed 2 February 2017).

Barth, J., Schneider, S., & von Känel, R. (2010). Lack of Social Support in the Etiology and the Prognosis of Coronary Heart Disease: A Systematic Review and Meta-Analysis. Psychosomatic Medicine, 72(3), 229–238. https://doi.org/10.1097/PSY.0b013e3181d01611

Deter, H.-C., Weber, C., Herrmann-Lingen, C., Albus, C., Juenger, J., Ladwig, K.-H., Soellner, W., de Zwaan, M., Hellmich, M., Grün, A.-S., Ronel, J., & Orth-Gomér, K. (2018). Gender differences in psychosocial outcomes of psychotherapy trial in patients with depression and coronary artery disease. Journal of Psychosomatic Research, 113, 89–99. https://doi.org/10.1016/j.jpsychores.2018.08.005

Kaar, J. L., Luberto, C. M., Campbell, K. A., & Huffman, J. C. (2017). Sleep, health behaviors, and behavioral interventions: Reducing the risk of cardiovascular disease in adults. World Journal of Cardiology, 9(5), 396–406. https://doi.org/10.4330/wjc.v9.i5.396

Kähkönen, O., Kankkunen, P., Miettinen, H., Lamidi, M.-L., & Saaranen, T. (2017). Perceived social support following percutaneous coronary intervention is a crucial factor in patients with coronary heart disease. Journal of Clinical Nursing, 26(9–10), 1264–1280. https://doi.org/10.1111/jocn.13527

Nabolsi, M. M., & Carson, A. M. (2011). Spirituality, illness and personal responsibility: The experience of Jordanian Muslim men with coronary artery disease: Spirituality, illness and personal responsibility. Scandinavian Journal of Caring Sciences, 25(4), 716–724. https://doi.org/10.1111/j.1471-6712.2011.00882.x

Rose, M. I., & Swenson, J. R. (1995). Psychosocial Assessment and Intervention in Cardiac Rehabilitation. Physical Medicine and Rehabilitation Clinics of North America, 6(1), 173–189. https://doi.org/10.1016/S1047-9651(18)30483-2

Shams-Alizadeh, N., Mehrabizadeh Honarmand, M., Hashemi, S. E., & Davoudi, I. (2019). The latency period between type 2 diabetes and development of Coronary Artery Disease based on psychological factors. Clinical Epidemiology and Global Health, S2213398419301472. https://doi.org/10.1016/j.cegh.2019.08.009

Tuomisto, S., Koivula, M., Åstedt-Kurki, P., & Helminen, M. (2018). Family involvement in rehabilitation: Coronary artery disease-patients’ perspectives. Journal of Clinical Nursing, 27(15–16), 3020–3031. https://doi.org/10.1111/jocn.14494

Snoek, F. J., & Skinner, T. C. (2002). Psychological counselling in problematic diabetes: does it help? Diabetic Medicine, 19(4), 265-73. https://doi.org/10.1046/j.1464-5491.2002.00678.x

Brown, S. A. (1992). Meta‐analysis of diabetes patient education research: Variations in intervention effects across studies. RESEARCH IN NURSING & HEALTH, 15(6), 404-19. https://doi.org/10.1002/nur.4770150603

Chen, S. M., Creedy, D., Lin, H. S., & Wollin, J. (2012). Effects of motivational interviewing intervention on self-management, psychological and glycemic outcomes in type 2 diabetes: A randomized controlled trial. International Journal of Nursing Studies, 49(6), 637-44. https://doi.org/10.1016/j.ijnurstu.2011.11.011

Pouwer, F., Snoek, F. K., van der Ploeg, H. M., Adèr, H. J., & Heine, R. J. (2001). Monitoring of Psychological Well-Being in Outpatients With Diabetes. Diabetes Care, 24(11), 1929-35. https://doi.org/10.2337/diacare.24.11.1929

Rubin, R. R., & Peyrot, M. (2001). Psychological issues and treatments for people with diabetes. Journal of Clinical Psychology, 57(4), 457–78.doi:10.1002/jclp.1041 

Jacobson, A. M. (1996). The Psychological Care of Patients with Insulin-Dependent Diabetes Mellitus. New England Journal of Medicine, 334(19), 1249–1253.doi:10.1056/nejm199605093341907 

Hislop, A. L., Fegan, P. G., Schlaeppi, M. J., Duck, M., & Yeap, B. B. (2008). Prevalence and associations of psychological distress in young adults with Type 1 diabetes. Diabetic Medicine, 25(1), 91-96. https://doi.org/10.1111/j.1464-5491.2007.02310.x

Karlsen, B., Idsoe, T.,  Hanestad, B. R., Murberg, T., & Bru, E. (2007). Perceptions of support, diabetes-related coping and psychological well-being in adults with type 1 and type 2 diabetes. Psychology, Health & Medicine, 9(1), 53-70. https://doi.org/10.1080/13548500310001637751

Beeney, L. J., Bakry, A. A., & Dunn, S. M. (1996). Patient psychological and information needs when the diagnosis is diabetes. Patient Education and Counseling, 29(1), 109-16. https://doi.org/10.1016/0738-3991(96)00939-1

Kanbara. S., Taniguchi, H., Sakaue, M., Wang, D. H., Takaki, J., Yajima, Y., Naruse, F., Kojima, S., Sauriasari, R., & Ogino, K. (2008). Social support, self-efficacy and psychological stress responses among outpatients with diabetes in Yogyakarta, Indonesia. Diabetes Research and Clinical Practice, 80(1), 56-62. DOI: 10.1016/j.diabres.2007.12.015

Bryden, K. S., Preveler, R. C., Stein, A., Neil, A., Mayou, R. A., & Dunger, D. B. (2001). Clinical and Psychological Course of Diabetes From Adolescence to Young Adulthood. A longitudinal cohort study. Diabetes Care, 24(9), 1536-40. https://doi.org/10.2337/diacare.24.9.1536

Daniulaityte, R. (2004). Making sense of diabetes: cultural models, gender and individual adjustment to Type 2 diabetes in a Mexican community. Social Science & Medicine, 59(9), 1899-1912. https://doi.org/10.1016/j.socscimed.2004.03.001

Chew, B. H., Ghazali, S. S., & Fernandez, A. (2014). Psychological aspects of diabetes care: Effecting behavioral change in patients. World Journal of Diabetes, 5(6), 796-808. doi: 10.4239/wjd.v5.i6.796

Young, E. E., & Unachukwu, C. N. (2012). Psychosocial aspects of diabetes mellitus. African Journal of Diabetes Medicine, 20(1), 5-7.

Jensen, S. B. (1985). Emotional aspects in diabetes mellitus: A study of somatopsychological reactions in 51 couples in which one partner has insulin-treated diabetes. Journal of Psychosomatic Research, 29(4), 353-59. https://doi.org/10.1016/0022-3999(85)90020-0

Slawson, P. F., Flynn, W. R., & Kollar, E. J. (1963). Psychological Factors Associated with the Onset of Diabetes Mellitus. JAMA, 185(3), 166-70. doi:10.1001/jama.1963.03060030024019

Fisher, E. B., Delamater, A. M., Bertelson, A. D., & Kirkley, B. G. (1982). Psychological factors in diabetes and its treatment. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 50(6), 993–1003. https://doi.org/10.1037/0022-006X.50.6.993

Nozaki, T., Morita, C., Matsubayashi, S., Ishido, K., Yokoyama, H., Kawai, K., Matsumoto, M., Takii, M., & Kubo, C. (2009). Relation between psychosocial variables and the glycemic control of patients with type 2 diabetes: A cross-sectional and prospective study. BioPsychoSocial Medicine, 3(4).https://doi.org/10.1186/1751-0759-3-4

Young-Hyman, D., de Groot, M., Hill-Briggs, F., Gonzalez, J. S., Hood, K., & Peyrot, M. (2016). Psychosocial Care for People With Diabetes: A Position Statement of the American Diabetes Association. Diabetes Care, 39(12), 2126-40. https://doi.org/10.2337/dc16-2053

Articole Similare


Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei (ISTT) este o asociatie profesionala interdisciplinara, non-guvernamentala, ce isi propune sa promoveze in randul specialistilor (psihologi, psihoterapeuti, personal medical, cadre didactice, asistenti sociali si alti lucratori in domenii conexe) cunostinte noi despre trauma psihica si interventii specializate in tratamentul acesteia, sa ofere ajutor pentru cei care au nevoie si sa asigure un cadru de dezvoltare profesionala pentru profesionistii din domeniul psihotraumatologiei.

Newsletter

Aboneaza-te la Newsletter ISTT si fii la curent cu evenimentele dedicate tie, cu noutatile din domeniu si activitatea de cercetare a organizatiei.