Prima obligație a psihoterapeutului este să își facă meseria la cele...
 /   / Prima obligație a psihoterapeutului este să își facă meseria la cele...
Prima obligație a psihoterapeutului este să își facă meseria la cele mai înalte standarde – Diana Vasile, președinte ISTT

Prima obligație a psihoterapeutului este să își facă meseria la cele mai înalte standarde – Diana Vasile, președinte ISTT

Atribuțiile psihoterapeutului în cazuri specifice

„Prima obligație legală a psihoterapeutului este să își facă meseria la cele mai înalte standarde de profesionalism.”

Un material realizat cu sprijinul Dianei Vasile, președinte ISTT, la întrebarea Ioanei Chicet-Macoveiciuc, publisher

Dacă un client mărturisește, în timpul terapiei cu specialistul, că a comis o faptă incriminată penal (viol sau crimă) există obligația legală sau morală, din partea specialistului, de a anunța autoritățile?

Răspunsul specialistului:

Din punctul meu de vedere, această situație nu este o dilemă. Este o provocare profesională. Prima obligație legală a psihoterapeutului este să își facă meseria la cele mai înalte standarde de profesionalism. Adică să cunoască legile psihologiei, dinamica psihică și cum funcționează procesul psihoterapeutic, procesul de schimbare psihică, nu doar legile legate de tăinuirea sau denunțarea unei infracțiuni. De aceea, primul lucru pe care trebuie să îl facă psihoterapeutul este să înțeleagă ce se întâmplă cu persoana care face această mărturisire. Care este funcționarea psihică a persoanei care declară că a făcut o faptă penală? Este fapta reală sau imaginată? Cum face această mărturisire și, mai ales, când, în ce moment al întâlnirii/ întâlnirilor dintre cei doi?

Psihoterapeutul informează clientul, deci problema se pune astfel: mărturisirea apare înainte sau după discutarea confidențialității și a limitelor sale? Înainte sau după stabilirea unei relații psihoterapeutice, a unor obiective psihoterapeutice, a unei evaluări clinice? În ce context de viață se află persoana?

Dacă ne facem bine meseria, atunci vom lucra cu informația dată de client și avem obligații în primul rând față de clientul nostru și apoi față de restul oamenilor. Asta înseamnă că mai întâi lucrăm cu clientul care a mărturisit și, în funcție de rezultat, vom decide ce facem DUPĂ ce lucrăm cu el (la finalul ședinței, după ședință etc.).

Dacă lucrăm corect psihologic, pot exista două rezultate ale muncii psihoterapeutice (și de regulă este suficientă o ședință):

1.  Mărturisirea făcută arată că această persoană este gata să mărturisească și o vom ajuta să o facă și către organele competente. Astfel, nu mai este responsabilitatea noastră să anunțăm, căci o va face ea însăși.

2.  Nu reușim să o ajutăm pe persoană să mărturisească organelor competente și atunci va trebui să decidem dacă îi mai dam timp pentru asta sau o facem noi. De regulă, asta ar trebui să fie o situație rară.

Dacă psihoterapeutul mânuiește bine psihologia traumei – asta înseamnă psihologia victimei și psihologia agresorului – se va ajunge la o situație de genul (pus în termeni simpli): spui tu sau spun eu. Daca spui tu, există mult mai multe beneficii. Dacă spun eu, există mult mai multe complicații. Puțini vor alege să declarăm noi dacă deja au mărturisit în fața noastră.

Recomandarea mea este sa lucreazi psihoterapeutic cu adevărat și tu, ca psihoterapeut, nu vei avea probleme morale sau etice. Poate clientul tău, dar asta doar până se clarifică și el/ea.

A ne repezi la problematicile legale referitoare la a dezvălui înseamnă, din punctul meu de vedere, a te îndepărta de modul în care psihicul funcționează și a te îndepărta de rolul tău profesional. Rolul nostru este să aducem alinare clienților noștri și, în consecință, și celor din jurul lor, în funcție de contextul în care aceștia se află. Ordinea firească este: mai întâi persoana care mi-a cerut sprijinul și cu care închei un contract terapeutic, apoi restul celor aflați în relație cu el. Dacă a făcut o faptă rea, eu trebuie să continui să cred în omul bun din el, nu să mă comport luând în calcul doar fapta sa rea. Trebuie să stimulez partea lui sănătoasă ca să își îndrepte situația. Eu nu sunt leguitor, nici justițiar, nici victima lui. Eu sunt sprijinul său psihologic.

De aceea, trebuie să îl ajut să funcționeze mai bine psihologic. Dacă a mărturisit, atunci el/ea deja funcționează mai bine, mai sănătos, deci trebuie să stimulez asta, în primul rând. Căci se poate!

Dacă însă ne speriem de fapta sa, atunci există tendința de a-l acuza – ne repezim să îl denunțăm sau să vorbim despre denunțare, adică ne ascundem sub excepțiile de la confidențialitate – sau să îl protejăm – ne ascundem sub pretextul confidențialității. Niciuna dintre aceste atitudini nu sunt cu adevărat psihoterapeutice, profesioniste, chiar dacă sunt profund umane. Conteaza mult si contextul, contribuția sa la acea „faptă penală”. Am întâlnit multe situații cu multe aspecte foarte fine și foarte „păcălicioase”. De aceea, un psihoterapeut are nevoie de multă atenție, înțelegere, empatie, claritate în gândire și acțiune, gândire critică și analitică, are nevoie de fine abilități de ghidare prin hățișurile psihicului și nu de acuzare, etichetare, părăsire a relației prin introducerea unor alte persoane fără o analiză atentă a beneficiilor și pierderilor, astfel încât să ajute persoana cu adevărat să facă ordine și pace interioară.

Diana Vasile, președinte ISTT

Articole Similare


Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei (ISTT) este o asociatie profesionala interdisciplinara, non-guvernamentala, ce isi propune sa promoveze in randul specialistilor (psihologi, psihoterapeuti, personal medical, cadre didactice, asistenti sociali si alti lucratori in domenii conexe) cunostinte noi despre trauma psihica si interventii specializate in tratamentul acesteia, sa ofere ajutor pentru cei care au nevoie si sa asigure un cadru de dezvoltare profesionala pentru profesionistii din domeniul psihotraumatologiei.

Newsletter

Aboneaza-te la Newsletter ISTT si fii la curent cu evenimentele dedicate tie, cu noutatile din domeniu si activitatea de cercetare a organizatiei.