Trauma existențială, PTSD, reziliență
 /   / Trauma existențială, PTSD, reziliență
Trauma existențială, PTSD, reziliență

Trauma existențială, PTSD, reziliență

  1. Trauma existențială

Plecând de la etimologia cuvântului ”traumă”, acesta înseamnă ”rană”, ”vătămare”.

Cu toate acestea, în contextul de față, așa cum menționează Nijenhuis (2011) noi ne raportăm la trauma, nu ca la un eveniment în sine, singular și statornic, ci la o ”rană psihologică”, analizată în raport cu o varietate de factori, fie ei sociali, biologici, psihologici.

Menschner și Maul (2016) afirmau că nu există o singură defininiție a traumei și că, tendința specialiștilor este aceea de a-și crea, pe baza propriei experiențe clinice sau în cabinet, o definiție proprie.

Chiar și așa, printre cele mai recunoscute delimitări conceptuale întâlnim: trauma descrisă ca fiind reprezentată de o violență, abuz, pierdere sau eveniment care amenință însăși existența optimă, funcțională a unei persoane și incapacitatea acesteia de a procesa, oferi un sens sau să schematizeze în modurile sale normale (Hoffman, Cleare, Vallejos, 2013)  sau, explicată deFranz Ruppert în lucrarea sa Splits in the Soul: Integrating Traumatic Experiences – o persoană care poartă o traumă după sine este o persoană care se divide între o parte sănătoasă și o parte traumatizată, parte care aduce după sine anxietate și reacții de neajutorare în viața zilnică.

Cu toate acestea, un lucru este comun, așa cum l-am văzut eu, la majoritatea definițiilor traumei: situația în care se află persoana în cauză și modul de reacție al acesteia, dacă mai poate funcționa după aceea în gradele sale de normalitate sau dacă este copleșită de stimuli.

Caractristiciile fiecărei persoane depind de originea traumatizării; pentru o mai bună înțelegere, trebuie făcută o distincție între diferitele cauze care pot determina traumatizării psihice. Astfel, într-o documentare realizată de către Center for Substance Abuse Treatment din Statele Unite ale Americii, întâlnim o clasificare ce pune accent pe diferețiereadintre traumele cauzate de dezastrele naturale și între cele determinate de alți oameni.

Evenimentele naturale sunt văzute ca ”acte alelui Dumnezeu”, imprevizibile și incontrolabile. (ideea de control asupra acestora lipsește); traumele determinate de oameni sunt și ele împărțite în alte două categorii: eroare umană – catastrofe tehnologice, greșeli sau intenție umană – războaie, genocid, lagăre de exterminare.

1.1 Clasificarea traumelor existențiale

Trauma individuală – prezentă doar la opersoană, determinată fie de eveniment singular (de exemplu, jaf) sau de evenimente multiple sau prelungite (de exemplu, boală cronică, violuri repetate, mediu toxic).

Trauma de grup – evenimentele care afectează un anume grup de oameni, care împart o istorie comună sau o identitate culturală, activități sau obiceiuri similare (de exemplu, echipa de pompieri  care pierde membrii în cazul unui accident, o echipă de medici care pierd membrii din cauza unei epidemii).

Trauma la nivel de masă de oameni – sunt afectatți direct sau indirect un număr foarte mare de oameni (de exemplu, cutremur, tsunami).

Franz Ruppert, în cartea sa Trauma, anxietate și iubire (pag. 111) folosește o clasificare mai simplă: traume existențiale, traume de pierdere, traume de atașament, traume de sistem de atașament. Dată fiind tema echipei noastre, ne vom raporta doar la traumele existențiale.

Astfel, potrivit lui Ruppert (pag. 112), traumele existențiale sunt acele traume care amenință viața și sănătatea persoanei. Acest lucru determină apariția fricii și panicii. Se produce clivajul sau ruptura, splitarea persoanei ca strategie de supraviețuire – impulsurile de acțiune (de la a lupta pentru supraviețuire până la chiar activitatea de a respira) sunt anulate cu scopul de o detașare mentală și fizică de pericol, de factorul amenințător al integrității corporale și psihice.

Cu toate acestea, tot în cartea scrisă de Franz Ruppert, Traumă, atașament și constelații familiale, acesta face precizarea că o traumă existențială este orice traumă unde frica de moarte este emoția predominantă (pag. 126). Astfel, putem vorbi de elemente naturale (cutremure, inundații etc.), accidente (de mașină,  de avion etc.) sau boli letale (pag. 125).

De precizat este că opersoană care supraviețuiește unei traume existențiale va avea episoade de a retrăi experiența traumatica sub forma unor flashback-uri – declanșări de anumiți stimuli exteriori, din situația prezentă, care amintesc de experiența care a produs traumatizarea.

Partea traumatizată a persoanei ”va trage alarma” în momentul în care va considera că există un anume grad de pericol pentru a evita un nou șoc.

2. Tulburarea de stres post-traumatic (PTSD)

Tulburarea de stres posttaumatic (TSPT) apare ca răspuns întârziat față de un eveniment, situație stresantă care amenință sau pune în pericol integritatea fizică sau psihică. Gradul de afectare poate varia în funcție de factorii predispozanți ai persoanei (trăsăturile de peroanalitate) și istoricul acesteia (ICD-10 Version:2010, f.a.). Simptomele manifestate includ:  amintiri tulburătoare, neplăcute și recurente (flashback-uri), vise sau coșmaruri, care apar pe un fundal persistent de sentiment de amorțire și tocire emoțională, disconfort psihic intens sau de durată ca urmare a expunerii la stimuli înterni sau extermi care simbolizează ori seamnană cu un aspect din evenimentul traumatic, detașare de alți oameni, anhedonie și evitarea activităților și situațiilor care reamintesc trauma (DSM-5, Manual de Diagnostic si Clasificare Statistica a Tulburarilor Mintale—Callisto.Ro, f.a.).

  • Tulburarea de stres posttraumatic în accidente grave

Deși în prezent accidentele rutiere sunt suficient de comune ca să nu mai fie clasificate drept evenimente care depășesc sfera experiențelor umane obișnuite, ele pot avea un impact semnificativ asupra sănătății psihice. Din punct de vedere al frecvenței și intensității, accidentele care implică vehicule cu motoare sunt cele mai aversive (Schnyder et al., 2001). De asemnea, efectele experimentării unui accident rutier pot avea un impact psihic mai mare decât cel fizic. Trăirile din timpul evenimentului, groaza, frica, persoanele implicate sunt elemente care pot contribui la dezvoltarea tulburării de stres posttraumatic. Concluziile unui review din literatura de specialitate au subliniat faptul că în cazul copiilor, tulburarea de stres posttraumatic și sindromul de stres posttraumatic pot aparea îndiferent de gravitatea rănilor. De asemenea, a fost estimat că 30% dintre victime vor dezvolta tulburarea în prima lună și 13% în următoarele 3-6 luni (Olofsson et al., 2009). 

  • Legătura dintre tulburarea de stres posttarumatic și boli grave/incurabile

Tulburarea de stres posttaumatic este întâlnită atât în rândul personelor care au primit diagnosticul ueni boli grave sau incurabile, dar îi poate afecta și pe membrii apropiați ai familiei sau pe îngrijitorii acestora (Pranjic et al., 2016). Rezultatele unor  studii indică o înaltă asociere între diagnosticul de cancer si dezvoltarea tulburării de stres posttraumatic (Abbey et al., 2015), cât afectarea pacienților cu diagnistic de cancer în proporție de 20%, aceștia dezvoltând simptome în urmatoarele 6 luni (Barton, A., 2018).

Cuvântul „cancer” este atât de puternic legat de frică, stigmă și mortalitate, încât unii pacienți se tem chiar să îl spună. În consecință, diagnostilcul primit este brusc, catastrofal, înosțit de sentimentul că nu mai are mult de trăit. Din nefericire, tulburarea de stres postratumatic este adesea nediagnosticată și, în consecință, netratată (Leano et al., 2019). Ceea ce înseamnă că simtomele pot apărea în urma primirii uni diagnostic al oricarei afecțiuni considerată de cître pacient ca fiind letală sau care îi poate pune viața în pericol.

  • Tulburarea de stres posttaumatic și abuzurile sexuale
 Dezvoltarea tulburării de stres posttraumatic este frecventă în urma abuzurilor sexuale. Riscul crescut de apariție a tulburării este cauzat de rezultatul combinației dintre vulnerabilitățile victimelor și de natura abuzului (Möller et al., 2014). Abuzul sexual fost legat atât direct, cât și indirect de gravitatea simptomelor tulburarii de stres posttraumatic prin sentimentul de vinovăție, rușine și frică de abuz de-a lungul a trei dimensiuni – nvoia de a preveni abuzul prin diferite măsuri, frică de bărbați și senzația de insecuritate (Carretta et al., 2020). 

3.  Reziliența

De-a lungul vieții, oamenii se confruntă cu o serie de dificultăți sau provocari, acestea putând să varieze în intensitate și să îi impacteze negativ mai mult sau mai puțin. În studiile pe care le-au desfășurat Bonanno și Mancini (2008) a fost evidențiat faptul că majoritatea oamenilor experimentează cel puțin un eveniment cu potențial traumatic pe parcursul vieții, termentul “potențial” având un rol foarte important în acest context, deoarece marchează faptul că există diferențe în ceea ce privește modul în care persoanele reacționează la aceleași evenimente și dacă acestea se dovedesc a fi traumatizante pentru ei. Spre exemplu, unii indivizi ar putea deveni copleșiți de dificultățile cotidiene (DeLongis, Coyne, Dakof, Folkman & Lazarus, 1982) în timp ce alții ar putea reacționa pozitiv în cele mai cutremurătoare experiențe de viață (Bonanno, 2004).

Ceea ce face diferența este dat de nivelul de reziliență psihologică al persoanei. Un lucru important de amintit este faptul că reziliența poate fi privită atât ca o trăsătură, cât și ca un proces sau un rezultat.

Reziliența a fost definită ca fiind procesul de adaptare la evenimente traumatice sau stresante într-o manieră care să îi ofere persoanei abilități de adaptare noi. În mod similar, ea a mai fost văzută și ca un proces de dezvoltare personală a individului, făcându-se referire la capacitatea acestuia de a-și reveni rapid și de a face față greutăților într-un mod constructiv. În plus, reziliența a mai fost definită și ca abilitatea persoanei de a se adapta pozitiv la schimbările și la evenimentele negative de viață (Luthar & Cicchetti, 2000).

În studiul său, Masten (2001) concluzionează că reziliența ar trebui privită ca o interacțiune dintre caracteristicile individuale ale persoanei și caracteristicile mediului înconjurător, punând în balanță factorii stresori și capacitățile individuale de a face față situației și punând accent pe impactul factorilor de risc și a factorilor de protecție.

În continuare vom prezenta care este eficiența rezilienței psihologice atunci când persoana suferă o traumă existențială, din categoria celor amintite ulterior.

3.1. Eficiența rezilienței în accidente grave

În studiul realizat de Rodriguez-Llanes, Vos & Guha-Sapir (2013) s-a remarcat faptul că suportul social a reprezentat cel mai important factor în dezvoltarea și menținerea unui nivel optim al rezilienței, în cazul celor care s-au confruntat cu dezastre naturale. Un nivel ridicat de sprijin din partea familiei sau a prietenilor a crescut semnificativ nivelul rezilienței, însă s-a observat și faptul că eficiența în cazul lor este mai scăzută.

3.2. Eficiența rezilienței în boli grave sau incurabile

Cercetarea realizată de Fee & Hinton (2011) a pus în evidență faptul că o rețea socială consistentă contribuie la dezvoltarea comportamentului resilient în cazul copiilor cu distrofie musculară Duchenne.

Deși toți copiii care au luat parte la acest studiu au fost diagnosticați cu o boală cronică, progresivă și în cele din urmă, fatală, rezultatele au arătat că 84% dintre aceștia nu ar fi părut că se încadrează într-o categorie de risc în urma aplicării testelor, observându-se faptul că aceștia aveau un nivel ridicat al rezilienței. Deși aceștia trăiesc în condiții de adversitate, funcționarea lor psihologică este una normală. În cadrul studiului s-au remarcat 2 factori care au condus la un nivel ridicat al rezilienței în rândul acestor copii: suportul social și reglarea/ ajustarea prin prisma părinților.

3.3. Eficiența rezilienței în violuri

Analizând studiul desfășurat de Zraly, Rubin & Mukamana (2013) asupra femeilor violate în genocidul din Rwanda s-a observat faptul că, în cazul unora dintre acestea care au rămas însărcinate ulterior pe parcursul vieții, experiența de a fi mamă a reprezentat o resursă pentru a depăși impactul negativ al genocidului, pentru a face față provocărilor întâmpinate și pentru a-și contura o perspectivă care să le ofere un sens asupra viitorului lor de după genocid.

Cercetări ulterioare au arătat că o astfel de experiență poate avea o influență pozitivă asupra persoanei și chiar o valoare adaptativă, sugerând faptul că poate reprezenta o component cheie a rezilienței și a sănătății mentale (Fredrickson & Losada, 2005).

Intervenții terapeutice pentru evenimente cu potențial traumatic

Evenimentele traumatice sunt un fenonem studiat în continuu, în special de sepcialiștii din domeniul psihotraumatologiei, care caută cele mai eficiente și utile metode terapeutice. În ceea ce privește evenimentele care pot reprezenta un pericol vorbim despre accidente, boli, abuzuri pshice și fizce.

Un review realizat de Birk și colab.(2019) a dezvăluit dovezi preliminare conform cărora simptomele severe ale PTSD-ului cauzat de evenimentele medicale care pot pune viața în pericol ar putea fi prevenite. Din fericire, PTSD-ul cauzat de evenimentele interne, medicale are o caracteristică esențială benefică, ce nu este întâlnită în PTSD-ul cauzat de evenimentele externe. Profesioniștii din domeniul medical care pot ajuta în administrarea intervențiilor standardizate, prompte, sunt adesea prezenți fie curând sau uneori chiar înainte de debutul unor evenimente medicale cu potențial traumatic.

Exemplul cel mai concret sunt medicii care dezvăluie diagnostice de cancer, care pot pune viața într-un pericol foarte mare în funcție de stadiul bolii, cei care efectuează proceduri solicitante și stresante pe secțiile de la Terapie Intensivă și cei care fac intervenții chirurgicale cardiace. Cercetările în acest domeniu au potențialul de a transforma îngrijirile medicale prin încorporarea de protecții în spital și prin dovezi susținute de anumite interevenții psihologice, în ajutor împotriva dezvoltării simptomelor severe ale PTSD-ului (Birk, Haerizadeh, Heyman-Kantor, Falzon, Gonzalez…& Kronish; 2019).

Un alt review a studiat prevalența, anii de când a avut loc experiența și formele de terapie utilizate în remedierea abuzurilor sexuale în copilărie și adolescență. Copiii care au fost abuzați sexual pot fi atât femei, cât și bărbați, ambele părți prezentând o șanșă mai mare de a dezvolta o boală mentală în viitor. Art-terapia și jocul ajută clientul să-și experimenteze emoțiile printr-o formă expresivă, cum ar fi arta sau muzica, atunci când nu este în măsură să-și folosească cuvintele pentru a-și descrie sentimentele. De asemenea, terapia EMDR reprogramează sentimentele negative ale clientului, cum ar fi anxietatea și PTSD, prin refacerea evenimentului traumatic și procesarea situației în abilități de coping pozitive (Devlin, Hill, Berry, Felder & Wilson; 2019).

Într-un studiu bazat pe nevoile supraviețuitorilor abuzurilor sexuale din copilărie, temele identificate – dezvoltarea unei conexiuni cu terapeuții și schimbarea gândurilor și a percepției despre abuz, indică ceea ce necesită bărbații atunci când vorbesc despre experiențele lor de abuz în terapia „formală”. Aceștia au nevoie să fie ascultați, crezuți și înțeleși. Bărbații au descris schimbări în abilitățile lor de a face față, sentimentul identității și reducerea stresului emoțional atunci când au fost capabili să lucreze alături de un terapeut priceput și empatic. Bărbații din acest studiu au raportat că sunt puternic motivați să persevereze cu terapia, în ciuda barierelor structurale și interne, datorită dorinței puternice de a vindeca și de a trăi un mod diferit. Terapeuții au misiunea să recunoască și să răspundă empatic, conținător la această dorință de schimbare, alături de oferirea sprijinului și a speranței că schimbarea este posibilă (Rapsey, Campbell, Clearwater & Patterson; 2017).

De asemenea, un subiect care nu este foarte cercetat are legătură cu dezvoltarea și evaluarea intervențiilor terapeutice timpurii pentru victimele crimelor violente. Această temă este o provocare clinică importantă din cauza impactului psihosocial al violenței și reticenței frecvente a victimelor de a solicita ajutor. Guay și colab. (2019) au încercat să facă o sinteză a studiilor din această arie, cu toate că cercetările nu sunt în număr relevant. Ei au constatat că CBT (terapia cognitiv-comportamentală) și CPT (terapia procesărilor cogntive) par a fi cele mai promițătoare intervenții în comparație cu o evaluare sau un grup în care se aplică tehnica de relaxare progresivă, dar cu toate acestea, cele două forme de terapie au fost relativ echivalente cu consilierea de susținere (rolul suportului social).(Guay, Beaulieu-Prévost, Sader & Marchand; 2019).

Autori: Andrada Dulamă, Daniela Andrei, Florentina Ivarlac, Ioana Stănică, Iulia Surcel

Bibliografie:

Abbey, G., Thompson, S. B. N., Hickish, T., & Heathcote, D. (2015). A meta-analysis of prevalence rates and moderating factors for cancer-related post-traumatic stress disorder. Psycho-Oncology, 24(4), 371–381. https://doi.org/10.1002/pon.3654

Barton, A. (2018). For patients fighting cancer, PTSD is one more battle.

Carretta, R. F., Link to external site,  this link will open in a new window, & Szymanski, D. M. (2020). Stranger Harassment and PTSD Symptoms: Roles of Self-Blame, Shame, Fear, Feminine Norms, and Feminism. Sex Roles; New York, 82(9–10), 525–540. http://dx.doi.org.am.e-nformation.ro/10.1007/s11199-019-01073-5

DSM-5, Manual de Diagnostic si Clasificare Statistica a Tulburarilor Mintale—Callisto.Ro. (f.a.). Preluat în 19 aprilie 2020, din https://www.callisto.ro/carte/dsm-5-manual-de-diagnostic-si-clasificare-statistica-a-tulburarilor-mintale–i7369

ICD-10 Version:2010. (f.a.). Preluat în 19 aprilie 2020, din https://icd.who.int/browse10/2010/en#/XI

Leano, A., Korman, M. B., Goldberg, L., & Ellis, J. (2019). Are we missing PTSD in our patients with cancer? Part I. Canadian Oncology Nursing Journal, 29(2), 141–146.

Möller, A. T., Bäckström, T., Söndergaard, H. P., & Helström, L. (2014). Identifying Risk Factors for PTSD in Women Seeking Medical Help after Rape. PLOS ONE, 9(10), e111136. https://doi.org/10.1371/journal.pone.0111136

Olofsson, E., Bunketorp, O., & Andersson, A.-L. (2009). Children and adolescents injured in traffic – associated psychological consequences: A literature review. Acta Paediatrica, 98(1), 17–22. https://doi.org/10.1111/j.1651-2227.2008.00998.x

Pranjic, N., Bajraktarevic, A., & Ramic, E. (2016). DISTRESS AND PTSD IN PATIENTS WITH CANCER: COHORT STUDY CASE. Materia Socio-Medica, 28(1), 12–16. https://doi.org/10.5455/msm.2016.28.12-16

Schnyder, U., Moergeli, H., Klaghofer, R., & Buddeberg, C. (2001). Incidence and prediction of posttraumatic stress disorder symptoms in severely injured accident victims. The American Journal of Psychiatry, 158(4), 594–599. https://doi.org/10.1176/appi.ajp.158.4.594

Bonanno, G. A., & Mancini, A. D. (2008). The human capacity to thrive in the face of potential trauma. Pediatrics121(2), 369-375.

Bonnano, G. A. (2004). Loss, trauma and human resilience: Conceptual and empirical connections and separateness. American Psychologist59(1), 20-28.

DeLongis, A., Coyne, J. C., Dakof, G., Folkman, S., & Lazarus, R. S. (1982). Relationship of daily hassles, uplifts, and major life events to health status. Health psychology1(2), 119.

Fee, R. J., & Hinton, V. J. (2011). Resilience in children diagnosed with a chronic neuromuscular disorder. Journal of developmental and behavioral pediatrics: JDBP32(9), 644.

Fletcher, D., & Sarkar, M. (2013). Psychological resilience: A review and critique of definitions, concepts, and theory. European psychologist18(1), 12.

Fredrickson, B. L., & Losada, M. F. (2005). Positive affect and the complex dynamics of human flourishing. American psychologist60(7), 678.

Luthar, S. S., & Cicchetti, D. (2000). The construct of resilience: Implications for interventions and social policies. Development and psychopathology12(4), 857-885.

Masten, A. S. (2001). Ordinary magic: Resilience processes in development. American psychologist56(3), 227.

Rodriguez-Llanes, J. M., Vos, F., & Guha-Sapir, D. (2013). Measuring psychological resilience to disasters: are evidence-based indicators an achievable goal?. Environmental Health12(1), 115.

Zraly, M., Rubin, S. E., & Mukamana, D. (2013). Motherhood and resilience among Rwandan genocide‐rape survivors. Ethos41(4), 411-439.

            Birk, J. L., Sumner, J. A., Haerizadeh, M., Heyman-Kantor, R., Falzon, L., Gonzalez, C., … & Kronish, I. M. (2019). Early interventions to prevent posttraumatic stress disorder symptoms in survivors of life-threatening medical events: A systematic review. Journal of anxiety disorders

            Devlin, J. M., Hill, L., Berry, J., Felder, K., & Wilson, C. (2019). Therapeutic Practices for Sexually Abused Children and Adolescents: Resources for Marriage, Family, and Couples’ Counselors. The Family Journal27(4), 359-365

            Guay, S., Beaulieu-Prévost, D., Sader, J., & Marchand, A. (2019). A systematic literature review of early posttraumatic interventions for victims of violent crime. Aggression and violent behavior46, 15-24

            Rapsey, C., Campbell, A., Clearwater, K., & Patterson, T. (2017). Listening to the therapeutic needs of male survivors of childhood sexual abuse. Journal of interpersonal violence, 0886260517701453

Nijenhuis, E. R., & Van der Hart, O. (2011). Dissociation in trauma: A new definition and comparison with previous formulations. Journal of Trauma & Dissociation, 12(4), 416-445.

Menschner, C., & Maul, A. (2016). Key ingredients for successful trauma-informed care implementation. Trenton: Center for Health Care Strategies, Incorporated.

Hoffman, L., Cleare, H. P., & Vallejos, L. (2013). Existential issues in trauma: Implications for assessment and treatment. In 121st Annual Convention of the American Psychological Association, Honolulu, HI. doi (Vol. 10).

Ruppert, F. (2011). Splits in the Soul: Integrating Traumatic Experiences. Green Balloon Publication

Center for Substance Abuse Treatment (US). Trauma-Informed Care in Behavioral Health Services. Rockville (MD): Substance Abuse and Mental Health Services Administration (US); 2014. (Treatment Improvement Protocol (TIP) Series, No. 57.) Chapter 2, Trauma Awareness. Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK207203/

Ruppert, F. (2015).Trauma, atașament și constelații familiale. Editura Trei

Ruppert, F. (2012). Trauma, anxietate și iubire. Editura Trei

Articole Similare

 

Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei (ISTT) este o asociatie profesionala interdisciplinara, non-guvernamentala, ce isi propune sa promoveze in randul specialistilor (psihologi, psihoterapeuti, personal medical, cadre didactice, asistenti sociali si alti lucratori in domenii conexe) cunostinte noi despre trauma psihica si interventii specializate in tratamentul acesteia, sa ofere ajutor pentru cei care au nevoie si sa asigure un cadru de dezvoltare profesionala pentru profesionistii din domeniul psihotraumatologiei.

Newsletter

Aboneaza-te la Newsletter ISTT si fii la curent cu evenimentele dedicate tie, cu noutatile din domeniu si activitatea de cercetare a organizatiei.

Urmareste-ne