Frica de îmbolnăvire la profesioniștii din profesiile de ajutor și mecanismele de gestionare ale acesteia
Frica de îmbolnăvire a profesioniștilor din profesiile de ajutor a fost mereu o trăire existentă în psihicul lor și normală atunci când volumul pacienților infectați crește.
În literatura de specialitate, frica de îmbolnăvire se manifestă prin îngrijorări cu privire la faptul că o anumită boală este deja incubată sau se poate dobândi. Când această frică devine de-a dreptul greu de gestionat, respectiv copleșitoare, ea poate ajunge până la panică și disperare, îngreunând adaptarea profesionistului la mediul și intervențiile efectuate pentru acordarea sprijinului necesar.
Această frică de îmbolnăvire poate primi valențele anxietății de boală (nosofobie) atunci când frica atinge praguri înalte, chiar cronice, între cele două existând diferențe la nivel de intensitate și manifestare. Nosofobia este alt concept care se află în strânsă legătură cu frica de îmbolnăvire însă, la un nivel de îngrijorări excesive de a avea sau de a dobândi o boală gravă, individul fiind frecvent îngrijorat de starea de sănătate, simțind anumite senzații corporale atunci când anxietatea atinge praguri înalte. Astfel, oamenii cu această îngrijorare pot fi de două feluri: 1) cei care manifestă comportamente de căutare a îngrijirii pentru respectiva afecțiune acuzată, 2) Cei care evită ingrijirile medicale din teama că ar putea să li se confirme că au o boală gravă.
Frica de îmbolnăvire ajunsă la nivele foarte înalte poate afecta activitatea unui profesionist ce acordă ajutor, cum ar fi medicul. Îl poate pune în situații în care intervențiile lui nu mai sunt la fel de eficiente deoarece frica nu mai lucrează pentru el, ci împotriva lui (Silva Quintana, 2015).
Totodată, poate exista o doză de frică de îmbolnăvire mai scăzută, datorată evenimentelor actuale din viața profesionistului. Această doză de trăire este una normală și nu periclitează activitatea de acordarea a ajutorului. Astfel, aceasta trebuie deosebită 1) La nivelul intensității, 2) la nivelul manifestării.
În spatele acestei trăiri, uneori greu de gestionat, se ascund emoții precum neputința, vulnerabilitatea și nu în ultimul rând frica de moarte. Cu toate acestea, până la frica de moarte, frica de îmbolnăvire ar mai putea exista și din cauza fricii de durere asociată cu procedurile medicale. Așa cum arată studiul cercetătorilor Sastre, Albaret, Escursell, & Mullet (2006) care au descoperit corelații între teama de durere și procedurile medicale în special la persoanele ajunse în etapa senectutei și la cu un nivel de educație mai slab. Având în vedere cele descoperite anterior, frica de îmbolnăvire este o trăire specific umană ce poate afecta orice om aflat în situații de criză, indiferent de etapa vârstei.
Cu câteva rânduri anterioare am discutat despre frica excesivă de îmbolnăvire și nosofobie, cu toate acestea, oamenii au continuat să se întrebe de unde poate veni o astfel de frică în situații în care boala nu este una extrem de gravă și de ce frica devine copleșitoare. Autorii au încercat să răspundă la această întrebare demarând un studiu despre experiența profesionistului care acordă ajutor și cum această experiență poate fi una de natură tranzacțională intitulată ,,vindecătorul rănit” sau medicul pacient. Astfel, profesioniștii care acordă sprijin altor oameni pot fi copleșiți de experiențele lor anterioare proiectate în victimele bolilor deoarece și profesioniștii au trecut prin situații care dacă au atins un grad de stres sever, au putut fi traumatizați de experiența unei boli ce a presupus neputință, vulnerabilitate fără protecție, vinovăție, frică de moarte. Aceste trăiri dureroase dacă au reușit să fie suficient de puternice, au depășit capacitățile de autoreglare ale individului, atunci, l-au traumatizat, emoțiile neapucând să fie procesate, reapar în situații similare (nu identice) cerându-și dreptul de a fi trăite și consumate sub aspectul specific al fricii de îmbolnăvire (Hudzik, 2019). Aceste experiențe trecute pot avea consecințe asupra psihicului, la fel cum boala poate avea consecințele ei sau cum se mai numesc ele: vulnerabilități. Una dintre aceste vulnerabilități poate fi chiar sindromul de stres post-traumatic (PTSD).
Unul din articolele scrise pe acest aspect de către autorii Bienvenu & Gerstenblith (2017) susține ideea conform căreia 1/5 persoane care a fost îngrijite la terapie intensivă prezintă PTSD la un an după experiența bolii critice. Ceea ce ajută pacienții în integrarea experienței traumatice este documentarea despre boală și relațiile cu familia și cei dragi în special atunci când ei pot vorbi despre ceea ce li se întâmplă conducând astfel la absența PTSD. Chiar dacă unii pacienți reușesc să vorbească despre cele întâmplate ajutând la procesarea informației traumatogenă, o parte din aceștia nu o pot face. Evită să vorbească cu partenerul de cuplu deoarece nu dorește să-și amintească cele întâmplate. Noaptea prezintă coșmaruri în legătură cu aspecte ce țin de experiența adversă. Resimt adesea emoții negative precum frică, vinovăție, neputință și prezintă absența emoțiilor pozitive. Sunt hipervigilenți , au reacții de tresărire la senzațiile corporale și trăiesc cu impresia că oricând ar putea avea o recădere. Astfel de simptome sunt specifice PTSD. Așadar, un profesionist cu PTSD poate prezenta frica de îmbolnăvire ca o consecință a trăirilor neprocesate și cronicizate într-un sindrom ce îl poate face mai puțin eficient în acordarea ajutorului. Alteori, PTSD poate deveni comorbid cu o anumită anxietate, cum ar fi nosofobia. Cert este că PTSD este un factor de risc pentru alte experiențe asemănătoare dacă nu este depistat și vindecat.
Bolile infecțioase emergente, definite ca boli care „au apărut recent într-o populație sau au existat anterior, însă cresc rapid în incidență sau ca răspândire geografică” au fost întotdeauna o amenințare pentru națiuni și sunt stipulate ca fiind a doua cauză principală de deces la nivel mondial. Organizația Mondială a Sănătății a indicat că bolile infecțioase respiratorii acute au cea mai mare rată a mortalității la nivel mondial, mai mare decât cea a altor boli infecțioase. Trei astfel de boli apărute în secolul 21 includ virusul SARS în 2003, virusul gripei aviare A/H5N1 la începutul anului 2004 și virusul gripal A/H1N1 în 2009. SARS și virusurile gripale A au aceleași moduri de transmitere, respectiv prin picături secretate de canalele respiratorii și prin contactul de la persoană la persoană. Pe lângă riscurile legate de sănătatea fizică pe care le prezintă contaminarea cu acest gen de boli, trebuie luate în calcul și aspectele sociale precum izolarea și stigmatizarea cauzate de modul extrem de facil de transmitere a bolii. Oamenii riscă să transmită virusul prietenilor și familiei, iar acesta nu este un aspect ușor de acceptat și de integrat.
Potrivit Modelului Credințelor despre Sănătate, percepțiile personale ale individului asupra riscului, modul în care persoana evaluează probabilitatea ca ea să se îmbolnăvească, de exemplu, de COVID19, influențează comportamentul acesteia. Un studiu condus de Leppin și Aro subliniază câteva aspecte-cheie care influențează modul de percepere al riscului la profesioniștii din domeniul medical. Vorbim aici despre teama pentru propria sănătate, despre riscul ca cei apropiați să se îmbolnăvească, despre necesitatea izolarii sociale și, nu în ultimul rând, despre acceptarea riscurilor.
Perceperea unui risc real și major, precum riscul prezentat de actualul COVID19, poate influența menținerea personalului medical „pe baricade”, precum și voința și motivația acestora de a avea grijă de pacienții infectați, mai ales dacă în joc este și teama și preocuparea pentru sănătatea și siguranța propriei familii în fața riscului.
La polul opus se situează personalul medical care percepe un risc redus de contaminare și de mortalitate în fața virusului. Aceștia prezintă o complianță scăzută la comportamente de autoprotecție, precum purtarea echipamentului adecvat sau, dacă este cazul, vaccinarea, punându-se pe sine în risc și, totodată, crescând riscul de propagare a transmiterii nosocomiale în cadrul unității spitalicești. În mod evident, acest model nu se aplică numai în cazul personalului medical, ci și în rândul persoanelor neavizate, al pacienților care tratează iresponsabil situația curentă.
Plecând de la studii mai vechi cu privire la SARS Virus, un virus cu un grad ridicat de similitudine cu COVID-19, acesta a fost detectat pentru prima dată în anul 2002, în China. Pe lângă situația actuală, epidemia de SARS Virus a fost mult mai repede gestionată, datorită secvențierii mult mai rapide a genomului viral, permițând o diagnosticare mai rapidă și posibilitatea începerii de timpuriu a procedurilor medicale cu scopul de tratare. Așadar, pentru a cerceta natura mecanismelor de gestionare pentru COVID-19 în rândul cadrelor medicale și a tuturor profesioniștilor din profesiile de ajutor, am analizat câteva studii referitoare la situația din 2002, dar nu numai.
Odată cu apariția epidemiei de Sars Virus în China, 2002 și cu o potențială pandemie ce avea să urmeze, organizațiile de sănătate din întreaga lume au fost nevoite să ia măsuri de prevenție și să stabilizeze circuitele medicale. Astfel, în 2009, când a fost declanșat virusul H1N1 (gripa de tip A), unele guverne și agenții de sănătate publice au fost rapid mobilizate pentru a interveni în prevenția și tratarea noului virus (Voo TC & Capps B, 2010). Persoanele care munceau în domeniul sănătății au fost considerate încă de atunci soldați luptători în bătălia împotriva virusului, datorită faptului că, deși aveau la cunoștință riscul disproporționat de a se infecta, au rămas în continuare devotați în lupta pentru tratarea pacienților.
Așa cum este regăsit și în studiul lui Voo TC și Capps B (2010), medicii rămân să furnizeze servicii de ajutor medical pe timpul pandemiei, deoarece cred că planul de pregătire împotriva acestei epidemii ar trebui să se adreseze responsabilității lor, precum riscul de îmbolnăvire proprie sau a membrilor familiei lor. Mecanismele de gestionare a acestor tipuri de situații, precum pandemii sau epidemii severe sunt legate și de datoria lor față de această profesie din punct de vedere etic. Este normal să intervină efecte precum: distres acut, burnout, PTSD sau chiar infectarea cu virusul, însă profesioniștii din profesiile de ajutor își dau acest consimțământ pentru acceptarea acestor riscuri ca parte a carierei în medicină.
Cadrele medicale sau orice altă persoană din profesiile de ajutor sunt expuse la un nivel mare de stres de-a lungul carierei și sunt mai susceptibile să sufere de sindromul burnout. Urmările epuizării profesionale se răsfrâng atât asupra profesioniștilor, cât și asupra pacienților și sistemului de sănătate. Făcând referire la situația COVID-19, cadrele medicale pot dezvolta efecte adverse și pot fi expuși la foarte multe reacții emoționale puternice din cauza: dorinței de a salva cât mai mulți pacienți, frustrarea în cazul eșecului, frica de a se îmbolnăvi și mai ales, neputința în fața bolii, deoarece situația actuală în întreaga lume îi depășește, mulți fiind copleșiți. Una din cele mai depășite și suprasolicitate arii din spitale, în situația actuală COVID-19, este reprezentată de unitatea de terapie intensivă. Fiind un mediu stresant pentru cadrele medicale, aceștia sunt expuși riscului de a dezvolta diferite afectiuni psihice persistente. Astfel, un număr tot mai mare de dovezi sugerează că epuizarea în rândul asistenților medicali și medicilor de la terapie intensivă este un rezultat congruent cu mediul de muncă solicitant și continuu (van Mol MMc et al, 2015). Așadar, s-a sugerat că profesioniștii de la terapie intensivă ar putea fi afectați emoțional din cauza problemelor legate de moarte (sfârșit al vieții), luarea deciziilor etice, respectarea suferinței continue a pacienților și comunicarea cu aparținătorii.
Așa cum este prezentat de Jha A et al (2018), nu contează despre ce urgență de sănătate este vorba (de la focare de boli infecțioase și pandemii până la dezastre provocate de om), este important să se păstreze încrederea, transparența și consecvența. Mergând pe linia mecanismelor de gestionare, profesioniștii din domeniul sănătății au raportat o gamă largă de mecanisme de coping la locul de muncă, precum: religie, spiritualitate, debriefing cu colegii, copingul prin umor, acceptarea limitelor profesionale proprii, separarea vieții personale de viața profesională și angajarea în activități plăcute în timpul liber (S Manning-Jones, I de Terte, C Stephens, 2016).
Există numeroase modalități de coping de care cadrele medicale s-ar putea ajuta în combaterea stresului, burnout-ului, emoțiilor, gândurilor negative, distorsiunilor cognitive, precum: autoeducația, păstrarea distanței profesionale față de client (neimplicarea emoțională în cazuri), suport social de la colegi, prieteni, familie, luarea pauzelor de lucru pentru a evita suprasolicitarea, exerciții fizice și psihice, angajarea în activități plăcute, dorința de a ajuta, acceptarea propriilor forțe etc.
Unul din cele mai importante mecanisme de coping folosite de cadrele medicale constă în suportul social (supervizare, sprijin de la egal la egal și sprijinul din partea prietenilor si familiei). Acest stil de coping îmbunătățește resursele sociale prin promovarea relațiilor interpersonale, sporește resursele personale, ajută la dezvoltarea de abilități suplimentare de a face față și nu în ultimul rând, la reducerea stresului și a burnout-ului profesional (S Manning-Jones, I de Terte, C Stephens, 2016).
Întrucât profesioniștii din profesiile de ajutor au un rol esențial în protejarea siguranței populației, sunt printre cei mai afectați psihologic în situația pandemiei Covid-19 și printre cei mai predispuși implicațiilor psihologice. Conform lui Bendek, Fullerton & Ursano (2007), există 3 tipuri de răspunsuri psihologice pe care persoanele din aceste profesii le pot manifesta în situații extreme de risc/traumatice: majoritatea manifestă distres moderat, frică, îngrijorare, furie, tristețe și poate apărea o posibilă creștere în consumul de tutun sau alcool, o parte pot experimenta insomnie, anxietate ce produc schimbări în comportamentul de la locul de munca și o parte care pot manifesta tulburări psihologice cum ar fi PTSD, depresie majoră, tulburări anxioase sau altele asociate.
Un lucru demn de menționat este că fricii de îmbolnăvire îi sunt asociate implicații sociale, una fiind stigma în urma confirmării pozitive cu un virus infectios. Un studiu realizat în urma epidemiei SARS a demonstrat că 20% dintre persoanele ce lucrau în sistemul medical au raportat că s-au confruntat cu stigmă asociată mediului profesional în momentele în care se întorceau acasă. De asemenea, 9% au declarat că au fost reticenți în a veni la muncă sau s-au gândit să demisioneze (Bai et al, 2004). De asemenea, regulile de izolare profesională diminuează interacțiunea socială și prin urmare scade moralul persoanelor în astfel de profesii (Maunder et al.,2003).
Mai mult, un studiu realizat recent în China, țară care se confruntă cu Covid-19 încă din decembrie, arată că 53% dintre respondenți au declarat că au fost puternic/moderat afectați psihologic de pandemie, 16% au raportat simptome moderate de depresie, în timp ce 75% din ei erau îngrijorați cu privire la membrii familiei. De asemenea, femeile au arătat un nivel mai mare de anxietate, stres, depresie precum și simptome organice (Wang et al., 2020).
În aceste zile dificile în care factorii ce țin de sistemul organizatoric de sănătate susțin minim spre deloc starea de bine a profesioniștilor din profesiile din ajutor, medicii spre exemplu, pot lua anumite măsuri prin care își pot proteja starea de bine. Kevin Teoh și Gail Kinman (2020) împărtășesc modalități prin care medicii pot avea grijă de ei înșiși în timpul pandemiei Covid19.
Atenția merge spre îndeplinirea a trei dintre nevoile lor psihologice de bază; autonomie, apartenență și competență (Stone et al., 2009).
Autonomia
Se referă la percepția pe care o avem asupra controlului propriului comportament. O lipsă a percepție de control asupra deciziilor luate poate conduce la o stare de stres. Pentru o bună sănătate psihică este important să recunoaștem astfel de sentimente și să găsim modalități adecvate de gestionare ale acestora.
Medicii își pot îmbunătăți această percepția lucrând împreună cu alți colegi pentru a identifica schimbările și pentru a se simți valorificați, apreciați. Este important de asemenea să preia controlul asupra comportamentelor de auto-îngrijire, în special luând regulat pauze și hrănindu-se sănătos, încurajând și colegii medici să procedeze la fel. Comportamentul din afara locului de muncă are și acesta o influență puternică asupra stării de bine. Cu toate că solicitările sunt foarte mari în perioadă de pandemie, medicii trebuie să acorde prioritate odihnei și recuperării (Farquhar, 2017). Menținerea conexiunilor și activităților sociale poate ajuta, de asemenea.
Apartenenta
Aceasta cuprinde nevoia umană de a se conecta cu ceilalți pentru a se simți apreciat și sprijinit. Un scop comun stă la baza sentimentului de apartenență, dar preocuparea reciprocă pentru bunăstarea membrilor echipei este de asemenea crucială, în special în condițiile actuale. Conversații, chiar și scurte, ad-hoc, cu colegii despre cum se confruntă ei cu situația, cum reușesc să facă față situației, recunoașterea și valorificarea eforturilor lor, pot fi benefice. Întâlnirile, pe cât posibil, cu echipa de lucru sunt de asemenea benefice.
Medicii sunt adesea reticenți în fața sprijinului formal care este disponibil pentru ei, dar este deosebit de important să se facă în condițiile actuale. Familia și prietenii joacă, de asemenea, un rol esențial în furnizarea de sprijin și este important să se apeleze la aceștia. Dacă medicii preferă să nu discute despre munca lor, atunci pot căuta suport practic, cum ar fi prepararea meselor sau îndeplinirea altor responsabilități casnice.
În cazul în care medicii trebuie să se auto-izoleze sau să lucreze departe de familiile și prietenii lor, conexiunile sociale pot fi menținute în moduri non-fizice, online, cum ar fi prin Skype / Facetime.
Competența
Se referă la convingerea că suntem capabili să finalizăm diferite taskuri pe care ni le-am propus.
În timp ce etapele timpurii ale pandemiei sunt susceptibile să fie copleșitoare, contactul cu realitatea și a privi în mod obiectiv și realist ce se poate face într-o sarcină sau într-un interval de timp dat, sunt percepții de dorit. Acestea pot implica vizarea unui rezultat specific, învățarea unei abilități sau obținerea de noi cunoștințe. Stabilirea unor obiective clare, solicitarea de feedback, pot conduce la îmbunătățirea performanței. Utilizarea unor tehnici comune de dezvoltare și îmbunătățire a modului de realizare a unei sarcini, echilibrarea feedback-ul constructiv cu încurajare și recunoștință, pot aduce unitate echipei de lucru.
Dezvoltarea rezistenței la stres prin tehnici de mindfulness cum ar fi scrisul reflectiv, exerciții de respirație, conștientizarea gândurilor și a sentimentelor, conștientizarea corpului, coaching unu la unu sau focusul pe rezolvarea de probleme. (Grant & Kinman, 2014)
Motivația de a obține un sentiment de realizare se extinde dincolo de locul de muncă, deci este vitală să se mențină un echilibru sănătos între viața profesională și menținerea intereselor și relațiilor personale.
Prioritizarea
În cadrul acestei pandemii, este foarte ușor ca profesioniștii din profesiile de ajutor să se concentreze în totalitate asupra nevoilor pacienților, dar pentru ca Strategiile AAC, prezentate mai sus (autonomia, apartenența și competența) să funcționeze, trebuie ca aceștia să acorde prioritate grijii de sine și să practice empatia față de ei înșiși. Acest lucru înseamnă să fii la fel de cald și de înțelegător față de tine însuți la fel cum ești cu ceilalți, recunoscând și acceptând în același timp că orice sentiment de inadecvare este de înțeles și să îmbrățișezi o abordare cât mai echilibrată și non-judgemental ale oricărei emoții negative care ar putea să apară. (Kinman & Grant, 2020)
În timpul epidemiilor, numărul de persoane a căror sănătate mentală este afectată tinde să fie mai mare decât numărul de persoane afectate de infecție. Frica este un mecanism adaptativ de apărare care este fundamental pentru supraviețuire și implică mai multe procese biologice pentru a oferi un răspuns la evenimente potențial amenințătoare. Cu toate acestea, când este disproporționată, devine dăunătoare și poate fi o componentă cheie în dezvoltarea diferitelor afecțiuni psihiatrice. Într-o pandemie, frica crește nivelul de anxietate și stres la persoanele sănătoase și intensifică simptomele celor cu tulburări psihologice existente (Omel, Schuch, Sordi, Kessler, 2020).
Studii precedente au arătat că persoanele care lucrează în profesii de ajutor nu sunt pregătite anterior să ofere asistență în domeniul sănătății mentale în timpul pandemiilor și nici nu primesc îngrijiri de specialitate, de aceea apelul la grupuri de suport psihologic sau la telefonul verde devine foarte important (Xiang et al., 2020).
Organizația Națională a Sănătății alături de Centrul de control și prevenție a bolilor din SUA au facilitat o serie de recomandări pentru a face față unei astfel de pandemii, din punct de vedere psihologic: să avem grijă atât de nevoile noastre primare (somn, nutriție, sport) cât și de nevoile celor apropiați nouă, să urmărim reglementările legale stabilite de oficialități, să dobândim un sentiment de susținere colectivă, să nu diseminăm informații din surse neoficiale, să nu ne expunem prea frecvent la știri legate de situația pandemiei întrucât ele sporesc anxietatea, să apelăm la serviciile de suport psihologic sau la familie și prieteni care ne pot susține și să vorbim despre emoțiile și gândurile pe care le experimentăm, să practicăm meditația și tehnici de relaxare, să ne creăm o rețea de suport și să folosim tehnici de psihoterapie pozitivă. De asemenea, este important să ne raportăm la prezent și la ceea ce putem face în acest moment legat de temerile noastre, fără a face predicții despre un viitor pe care nu îl putem controla. Așadar, un mecanism de coping important este abordarea realistă a situației prin alegerea corectă a surselor de informare cu privire la riscul categoriei de vârstă în care fiecare se află și care sunt măsurile eficiente de protecție care pot scădea riscul îmbolnăvirii. În acest sens este importantă informarea doar din surse oficiale precum: https://www.who.int.
Louise Grant și Gail Kinman (Locke & Lees, 2020) au examinat cercetările existente pentru a constata caracteristicile intervențiilor educaționale de succes asupra managementului stresului ale medicilor, precum și recunoașterea, prevenirea și gestionarea efectelor nocive ale stresului. Au fost căutate în bazele de date cheie pentru lucrările publicate între 1990 și 2017 pe temele stresului care includeau o intervenție bazată pe educație și medicii practicanți. Folosind o abordare incluzivă a revizuirii, a fost făcută o evaluare largă a cercetării primare folosind atât dovezi cantitative cât și / sau calitative în care studiul a raportat un rezultat pozitiv în ceea ce privește gestionarea stresului. Rezultate: Criteriile de revizuire au fost îndeplinite în 31 de studii din 1.356 preluate inițial. Trei mari categorii de intervenții au apărut din procesul de codificare: tip mindfulness (n = 12), coping și soluții focusate (CSF) (n = 12) și grupuri reflective (n = 7). Există dovezi că aceste intervenții pot avea succes pentru a ajuta medicii să facă față stresului. Concluzia acestei literature review a fost aceea că deși dovezile pentru unele intervenții pot fi ierarhic mai puternice, nu este corect să presupunem că intervențiile pot fi aplicate cu succes în orice context. Factori precum specialitatea medicală și sistemele de îngrijire a sănătății pot afecta intervenția care poate fi utilizată.
Autori: Dinu Loredana, Nistor Andreea, Roșca Rares, Yang Andreea, Haidău Alina
Referințe bibliografice
Bai, Y., Lin, C. C., Lin, C. Y., Chen, J. Y., Chue, C. M., & Chou, P. (2004). Survey of stress reactions among health care workers involved with the SARS outbreak. Psychiatric Services, 55(9), 1055-1057.
Benedek, D. M., Fullerton, C., & Ursano, R. J. (2007). First responders: mental health consequences of natural and human-made disasters for public health and public safety workers. Annu. Rev. Public Health, 28, 55-68.
Bienvenu, JO, & Gerstenblith, TA (2017). Fenomenele de tulburare de stres posttraumatic după o boală critică. Clinici de îngrijire critică, 33(3), 649-658.
Farquhar, M. (2017). Fifteen-minute consultation: Problems in the healthy paediatrician—managing the effects of shift work on your health. Archives of Disease in Childhood – Education & Practice Edition, 102(3), 127–132. https://doi.org/10.1136/archdischild-2016-312119
Grant, L., & Kinman, G. (2014). Emotional Resilience in the Helping Professions and how it can be Enhanced. Health and Social Care Education, 3(1), 23–34. https://doi.org/10.11120/hsce.2014.00040
Hudzik, B. (2019). Vindecătorul rănit: experiența unui medic de a fi pacient.
Jha A, Lin L, Short SM, Argentini G, Gamhewage G, et al. (2018) Integrating emergency risk communication (ERC) into the public health system response: Systematic review of literature to aid formulation of the 2017 WHO Guideline for ERC policy and practice. PLOS ONE 13(10): e0205555. https://doi.org/10.1371/journal.pone.0205555
Kinman, G., & Grant, L. (2020). Emotional demands, compassion and mental health in social workers. Occupational Medicine, kqz144. https://doi.org/10.1093/occmed/kqz144
Koh, Y., Hegney, D. G., & Drury, V. (2011). Comprehensive systematic review of healthcare workers’ perceptions of risk and use of coping strategies towards emerging respiratory infectious diseases. International Journal of Evidence‐Based Healthcare, 9(4), 403-419.
Locke, R., & Lees, A. (2020). A literature review of interventions to reduce stress in doctors.
Manning-Jones, S., de Terte, I., & Stephens, C. (2016). Secondary traumatic stress, vicarious posttraumatic growth, and coping among health professionals; A comparison study. New Zealand Journal of Psychology (Online), 45(1), 20.
Maunder, R., Hunter, J., Vincent, L., Bennett, J., Peladeau, N., Leszcz, M., … & Mazzulli, T. (2003). The immediate psychological and occupational impact of the 2003 SARS outbreak in a teaching hospital. Cmaj, 168(10), 1245-1251.
Ornell, F., Schuch, J. B., Sordi, A. O., & Kessler, F. H. P. (2020). “Pandemic fear” and COVID-19: mental health burden and strategies. Brazilian Journal of Psychiatry, (AHEAD).
Perspectives in Public Health, 140(1), 38–53. https://doi.org/10.1177/1757913919833088
Sastre, M. T. M., Albaret, M. C., Escursell, R. M. R., & Mullet, E. (2006). Fear of pain associated with medical procedures and illnesses. European journal of pain, 10(1), 57-57.
Silva Quintana, R. A. (2015). Ideas hipocondriacas y los niveles de ansiedad en los médicos residentes, internos rotativos y pasantes de medicina del Hospital Provincial docente Ambato en el período enero-julio del año 2013 (Bachelor’s thesis, Universidad Técnica de Ambato-Facultad de Ciencias de la Salud-Carrera de Psicología Clínica).
Stone, D., Deci, E.L. and Ryan, R.M. (2009), “Beyond talk: creating autonomous motivation through self-determination theory”, Journal of General Management, Vol. 34, pp. 75-91.
Teoh, K. & Kinman, G. (2020, March 26). Looking after Doctors’ Mental Wellbeing During the Covid-19 Pandemic. BMJ Opinions.
Van Mol, M. M., Kompanje, E. J., Benoit, D. D., Bakker, J., & Nijkamp, M. D. (2015). The prevalence of compassion fatigue and burnout among healthcare professionals in intensive care units: a systematic review. PloS one, 10(8), e0136955.
Voo, T. C., & Capps, B. (2010). Influenza pandemic and the duties of healthcare professionals. Singapore Med J, 51(4), 275-281.
Wang, C., Pan, R., Wan, X., Tan, Y., Xu, L., Ho, C. S., & Ho, R. C. (2020). Immediate psychological responses and associated factors during the initial stage of the 2019 coronavirus disease (COVID-19) epidemic among the general population in China. International journal of environmental research and public health, 17(5), 1729.
Xiang, Y. T., Yang, Y., Li, W., Zhang, L., Zhang, Q., Cheung, T., & Ng, C. H. (2020). Timely mental health care for the 2019 novel coronavirus outbreak is urgently needed. The Lancet Psychiatry, 7(3), 228-229.
