Conf. univ. Dr. Diana Vasile, psihoterapeut si Psih. Irina Tepuru – De ce este important pentru un parinte sa stie ca tot ce traim se vede (si ramane) in corp
Ce parinte nu-si doreste conectarea cu copilul
sau, o conectare care sa-i intareasca relatia inceputa inca de dinainte de nasterea celui mic?Am aflat de la Diana Vasile, psihoterapeut principal, psiholog clinician si cadru didactic universitar, si Irina Tepuru, psiholog, presedintele Asociatiei Romane de Psihoterapie prin Dans si Miscare, ce legatura exista intre relatia noastra cu propriul corp si conectarea cu copilul.
TOTUL DESPRE MAME (TDM): De ce e importanta relatia noastra cu corpul?
Diana Vasile: Noi nu existam fara corp. Si nu existam fara psihic. Psihicul este incorporat si se manifesta prin corp. Astfel, oricum ar fi corpul, psihicul isi dezvaluie capacitatile si valentele prin intermediul corpului, in primul rand, si abia apoi prin intermediul altor obiecte sau corpuri din jur. Procesele psihice de baza surprind informatii primite prin intermediul simturilor noastre si in modul acesta noi ne adunam informatia despre lume si despre noi insine. Toate celelalte procese fundamentale ale psihicului uman, precum gandirea, creativitatea, memoria, afectivitatea, vointa, atentia, limbajul, se bazeaza pe tipul si calitatea informatiilor primite prin simturile noastre.
Astfel incat noi procesam tot ce simtim cu corpul, si abia apoi tot ce producem cu ajutorul capacitatilor noastre de gandire si imaginatie. Psihicul este fata de corp asa cum este un pilot fata de masina sa: cu cat o cunoaste mai bine, o stapaneste mai bine si o considera parte din sine, cu atat o conduce si o gestioneaza mai bine, fara stricaciuni sau accidente. Este deci, de inteles, de ce echilibrul si sanatatea noastra fizica si psihica depind de functionarea psihica si de constientizarea importantei acestei relatii.
Irina Tepuru: Cercetatorul Daniel Siegel spunea ca mintea este un proces incorporat de organizare a informatiei si energiei. Atunci cand mintea isi creeaza mecanisme de aparare care ignora semnele corpului, omul are de suferit. O durere este un semnal ca in organism ceva nu functioneaza adecvat. O reactie corporala inexplicabila, aparuta, de exemplu, la intalnirea cu o alta persoana, ne poate da indicii despre schimburile de energie care se intampla fara controlul mintii.
Peter Levine, cunoscut autor ce lucreaza cu abordarea corporala a traumelor, spunea ca reactiile apar intotdeauna in corp: plecam privirea rusinati, ne incordam in furie, ne prabusim sub durere sau tristete. Tot ce traim se vede in corp.
TDM: Cum se schimba relatia cu corpul nostru dupa ce devenim parinti?
Diana Vasile: Relatia mama-copil incepe printr-o relatie directa, corp-la-corp, din momentul conceptiei. Pentru tata, relatia cu copilul corp-la-corp incepe putin mai tarziu si este intermediata initial de corpul mamei copilului sau. De aceea, pentru cei care au o relatie suficient de buna cu corpul lor, aceasta relatie este stimulata din clipa in care apare copilul. La proaspetii parinti care au relatii ranite, dificile cu corpurile lor, atunci si relatia cu copilul va provoca dificultati si suferinte in plus. Si invers, evident. Adica conectarea cu copilul, interactiunea cu el va lasa si urme in corp, precum rani, dureri, complicatii ale unor afectiuni existente sau aparitia unor noi boli fizice sau tulburari psihice.
Irina Tepuru: Copilul este totalmente corp si miscare la inceput. Inca din sarcina, mama se poate baza doar pe stari corporale, pe constientizarea a ceea ce simte in corp pentru a construi o relatie cu bebelusul. Apoi va invata sa descifreze semne non-verbale, indicii corporale cum ar fi agitatia, contractarea muschilor, apatia, si va transmite, la randul ei, fara sa aiba control constient, tensiunea, teama, bucuria pe care o simte. Ultimele studii au aratat ca sistemul hormonal al mamei se regleaza in raport cu cel al copilului, asa ca relatia ei cu propriul corp va fi schimbata in interactiune si va schimba fiziologia bebelusului.
TDM: In ce fel memoria corpului joaca un rol in felul in care relationam cu noi insine? Dar cu copiii nostri? In primul rand, explicati-ne cum functioneaza memoria corpului.
Diana Vasile: Memoria corpului reprezinta informatii stocate in celulele noastre si in creierul nostru despre modul in care corpul nostru s-a miscat, a simtit, a reactionat la experientele traite, la mediu. Noi avem sase simturi: auditiv, vizual, olfactiv, gustativ, tactil si kinestezic. Cele mai cunoscute si folosite si, in consecinta, cele mai constientizate simturi sunt primele: auzul, vazul, mirosul si gustul. Dar toate acestea apar mai tarziu in viata noastra; primele pe care le folosim in adaptarea la mediu sunt simtul kinestezic si cel tactil. Ele ne ajuta sa ne miscam in uterul mamei, si apoi imediat dupa nastere. De aceea, avem capacitatea de a ne misca si de a ne orienta si de a ne dezvolta aceste doua capacitati importante. Acest lucru constituie fundamentul pe care se dezvolta toate procesele psihice, deci inclusiv gandirea si ceea ce numim invatare. Cel mai interesant lucru pe care il afla parintii este ca invatarea se bazeaza pe ce simte copilul, ca senzatii si emotii.
Astfel, reactiile noastre – inclusiv in relatia cu copiii sau, uneori, mai ales in relatia cu copiii – se vor baza mai mult pe ce am simtit in corp, decat pe ceea ce gandim si dorim. Acest fapt este mai evident, daca intre aceste paliere ale functionarii psihice exista discrepante. Discrepantele se vor datora fie nestiintei, fie experientelor traumatice traite de parinte.
TDM: Exista jocuri bazate pe miscare pe care parintii unui bebelus sau ai unui toddler ar trebui sa le stie? La ce folosesc aceste jocuri?
Irina Tepuru: Exista numeroase experiente de observare a miscarii, si apoi de relationare prin miscare cu copilul, indiferent de cat este de mic acesta. Ele ne permit sa ne acordam la copil, sa citim semnele pe care le transmite, sa constientizam propriile semnale transmise catre el. Apoi aceste intalniri de miscare se transforma in jocuri prin care putem facilita exprimarea emotiilor, comunicarea non-verbala, contactul fizic, relationarea empatica si cresterea autentica.
TDM: Ne puteti explica, pe scurt, ce inseamna amprenta unica de miscare?
Irina Tepuru: Asa cum fiecare fiinta are un corp unic, un suflet unic, exact asa are si o miscare proprie in lume. Aceasta este expresia unor tendinte naturale, dar si a relatiilor cu mediul. Copilul isi modeleaza mediul si este modelat de acesta.
Daca ne gandim la un copil cu multa energie, cu o miscare haotica, ocupand mult spatiu, care este presat, sanctionat pentru a incetini, acesta s-ar putea sa dezvolte un ritm lent de miscare prin lume ca efect al adaptarii la cerintele mediului. Doar ca energia lui ramane in interior si se poate transforma in tensiune. Si vom vedea muschi incordati, miscari controlate, respiratie tensionata si eruptii de miscare necontrolata. Astfel putem intelege multe despre un copil inainte ca el sa ne spuna ceva.
TDM: Cum ne vorbesc copiii atunci cand nu ne vorbesc? Cat de importanta este comunicarea non verbala in relatia noastra cu ei?
Diana Vasile: Ei ne vor ”vorbi”, ne vor comunica, mereu prin miscarile pe care le fac, prin tonul si intensitatea vocii, a plansului, a gesturilor fata de noi si de ei insisi. Toate studiile referitoare la comunicarea non-verbala, atat intre adulti, cat si intre copii arata ca ea genereaza aproximativ doua treimi din informatie. Intelegem, deci, ca ea este foarte importanta si intre adulti. Altfel spus, este cu atat mai importanta intre copii si parinti, mai ales in primii ani de viata.
Cele mai importante nevoi emotionale si relationale umane se satisfac prin intermediul corpului, si nu prin ”vorbit” sau ”explicat”. Acestea doua sunt subordonate tuturor celor sase simturi ale copilului. Daca suntem atenti si descifram limbajul corpului copilului, atunci cu siguranta crestem posibilitatea implinirii adecvate a nevoilor lui si ii dam toate sansele unei dezvoltari psihice echilibrate, in deplina manifestare a capacitatilor si resurselor de care dispune.
TDM: Ce este empatia kinestezica si de ce o mama ar trebui sa stie ce este?
Irina Tepuru: Capacitatea de a fi empatic presupune intelegerea unei stari pe care o traieste o alta persoana. Mult timp s-a crezut ca noi intelegem o stare mai intai cognitiv, si apoi rezonam in corp cu ea. Odata cu descoperirea neuronilor-oglinda, cercetatorii au realizat ca noi avem strucuri cerebrale care reactioneaza imediat, simtim in corp recunoasterea starii celuilalt, ceea ce ne ajuta sa intelegem cognitiv situatia.
Mamele au nevoie sa fie prietene cu corpul lor si sa simta in senzatii, reactii corporale, conectarea cu copilul. De multe ori este dificil sa intelegi rational de ce un copil are o criza de plans din cauza fustitei roz, de exemplu. Doar empatia kinestezica, cautarea in corp a unei rezonante cu starea copilului, ne poate ajuta sa nu-l respingem, sa nu invalidam trairea lui.
TDM: Ce este kinesfera? De ce trebuie sa respectam kinesfera copiilor?
Irina Tepuru: Kinesfera este sfera noastra personala, este ca o casuta in jurul corpului nostru. Este spatiul pe care ar trebui sa-l stapanim inca de la inceput. Copiii au nevoie sa stie ca pot primi persoane in spatiul lor sau ca le pot cere distanta, inclusiv parintilor. Apoi au nevoie sa invete sa-si asume responsabilitati si sa gestioneze ceea ce se intampla in spatiul lor personal: emotii, miscari, alegeri. Noi, adultii, trebuie sa descoperim cum gestionam acest spatiu in prezent, ca rezultat al experientelor si al relatiilor traite, si sa invatam maniere noi de a percepe, de a pune limite, de a discerne intre apropierile benefice si cele nefaste.
TDM: In ce masura teoriile miscarii si comunicarii non-verbale si alte terapii asemanatoare, precum psihoterapia prin dans si miscare, se bazeaza pe dezvoltarea din ultimii ani a unor specialitati precum neurologia (vezi carari neuronale)?
Irina Tepuru: In interventiile terapeutice se lucreaza de mult timp, intuitive, cu anumite abordari, practici, concepte care au fost confirmate in ultimii ani de catre neurostiinte. Ultimele cercetari dau un fundament solid si explicatii mai clare legate de functionarea anumitor interventii.
De exemplu, maturizarea emisferei drepte pana la varsta de doi ani, interesul ei pentru relatii si atasament si legaturile ei profunde cu corpul si gestionarea reactiilor la stres, ne confirma ca atunci cand apar probleme la varste mai mari, sursa acestora poate fi in trecut. Si putem accesa aceste informatii prin contactul cu corpul, fiindca ratiunea (asociata mai degraba cu emisfera stanga) nu are informatii suficiente pentru a descifra traseul problemei.
Apoi plasticitatea creierului arata ca putem crea trasee neuronale noi, experimentand stari, relatii si situatii neuzuale pentru noi. Atunci cand parintii se joaca, se misca, redevin creativi, isi dau sansa sa reactioneze diferit, le dau sansa copiilor sa se acordeze pe frecvente mai eficiente, mai autentice.
TDM: De ce sunt aceste informatii importante pentru parinti? De ce un parinte ar trebui sa stie ce inseamna parentingul fluid?
Diana Vasile: Parentingul fluid este maniera naturala si flexibila pe care un parinte o poate folosi in manifestarea lui fata de propria persoana si fata de copil, bazata pe posibilitatile si limitele sale de om si parinte. De multe ori, parintii nu isi percep limitele ca fiind utile in relatia lor cu copiii si tind sa fie niste super-eroi cu super-puteri, indiferent de ce tip vor fi acestea. Asta va genera o presiune puternica in corpul si psihicul lor, ceea ce va genera stres si blocaje psihice. Evident, niciun copil nu ramane linistit in relatia sa directa, corp-la-corp, cu parintele sau agitat si tensionat.
Chiar va rog sa va imaginati urmatoarea situatie: suntem in acelasi spatiu – de exemplu metrou, sau biroul de la serviciu, sau o camera obisnuita – cu o persoana care respira sacadat, se misca constant, gesticuleaza apasat sau rapid sau, dimpotriva, nu se misca prea mult, are putine gesturi, se uita intr-o singura directie si pare ca nu aude nimic in jur sau este deranjata de ce se intampla in jurul ei. Chiar credeti ca putem ramane linistiti si concentrati pe ceea ce facem? Si atunci cum am putea cere asta copiilor care depind de noi si care se uita la noi pentru a invata cum sa se manifeste in lume?
TDM: Cum v-ati hotarat sa porniti un curs de parenting fluid? Ce ati observat la parintii pe care i-ati intalnit?
Diana Vasile: Am hotarat sa il concepem si sa il oferim plecand tocmai de la nevoile exprimate de parinti si de la dificultatile avute in relatia cu copii lor. Am auzit prea des afirmatia: “Am citit o multime de carti, inteleg foarte bine ce sa fac si cum sa fac si de ce sa fac… si sunt foarte de acord cu tot ce citesc si aflu, dar nu imi iese! Mai ales cand sunt obosit(a) sau nervos(oasa) este ingrozitor: fac exact ceea ce am jurat ca eu nu voi face niciodata copilului meu!”
Am plecat de la experientele numerosilor copii si adulti care au intampinat si au depasit prin intermediul psihoterapiei blocajele si complicatiile din corpul lor si din relatiile lor, fie cele de cuplu, cu copiii sau cu propriii parinti. Am dorit sa venim in sprijinul parintilor, inclusiv a celor care viseaza si se pregatesc sa devina parinti cu un curs interactiv, dinamic, fluid in care sa descopere informatiile din corpul lor, informatii extreme de valoroase pentru functionarea lor sanatoasa si pentru relatiile sanatoase cu copiii lor.
Irina Tepuru: Credem ca pentru un parinte ar fi minunat sa experimenteze parentingul fluid, sa-l simta pe propria piele. Acest curs presupune o ghidare discreta pentru recuperarea unor abilitati, construirea de resurse noi, repararea unor rupturi intervenite din mediu in trecutul lor. Parentingul fluid promoveaza legitimitatea greselilor, importanta puterii de a repara, constienta unitatii corp-minte-suflet in interactiunea cu copiii, valoarea contributiei participantilor prin impartasirea unor experiente traite, prin suportul reciproc, prin focusul pe proces si mai putin pe rezultat, prin empatie si acceptarea diferentelor. Constituie inceputul unei povesti pe care o vor scrie participantii impreuna cu copiii lor.
Articol publicat si pe site-ul TOTUL DESPRE MAME.
