Psiholog Irina Tepuru – “Corpul comunica inainte de cuvinte”

V-ati gandit vreodata la faptul ca, inca dinainte de a se putea exprima in cuvinte clare si propozitii complexe, fiecare om este capabil sa transmita informatie si intr-un alt mod?

Am aflat de la Irina Tepuru, psiholog, presedintele Asociatiei Romane de Psihoterapie prin Dans si Miscare si creator al cursului de Parenting fluid, cate ceva despre celelalte modalitati de comunicare ale corpului nostru si va prezentam mai jos un fragment din viitoarea carte a Irinei Tepuru, “Cum sa cresti (langa) un suflet de copil”.

Inca din uter, copilul reactioneaza la mediu si la relatia cu ceilalti. Femeia gravida incepe sa distinga diferentele de stare. Uneori agitatia fatului este una de veselie si joaca, alteori transmite neliniste. Uneori vine exact catre palma care il mangaie, alteori se opreste din joc atunci cand intra in contact cu o energie noua.

Imi amintesc ca eu eram convinsa ca fetitei mele ii place cand merg la cabinet: era intotdeauna linistita, iar eu ma simteam minunat. O singura data s-a asezat intr-o pozitie in care imi apasa peste ficat si nu puteam respira. Am vorbit cu ea si am rugat-o cu blandete sa se miste putin ca sa pot continua intalnirile. A fost foarte draguta si in cateva momente eram OK. Apoi spre sfarsitul sarcinii avea cordonul ombilical in jurul gatului. I-am spus amuzata medicului ca este dansatoare si face piruete. Eram convinsa ca se poate rasuci. I-am sugerat sa faca piruete si in directia opusa. Nu stiu ce a fost, dar la urmatoarea ecografie nu mai era asa.

Iar dupa nastere reactiile copiilor sunt si mai evidente. Corpul lor se relaxeaza, chipul se insenineaza la san, apoi se contracta, iar respiratia se blocheaza atunci cand sunt murdari, cand le e foame sau somn. Cand am plecat primele dati de acasa doar pentru cateva ore, supararea mi-a fost explicit demonstrata prin evitarea privirii, refuzul de a reactiona la dovezile mele de iubire. In momentul in care protestul se termina, chipul se lumina si absorbea tot ce aveam de oferit.

Am incercat de fiecare data sa ii dau fetitei spatiu sa manifeste acest protest. Nu am avut pretentia sa imi arate ca i-a fost dor si sa se bucure ca am venit, deoarece stiam ca mai intai se descarca tensiunea, se arata necazul prin care a trecut micutul, si apoi vine impacarea.
La fel si cu mancarea. Nu deschidea gura pentru o noua inghititura decat atunci cand termina cu totul. Buzele i se strangeau cu putere si, vai de cei ce se grabeau!, continua prin a intoarce capul sau prin a da cu mana peste lingurita. Daca nu ii intelegeam mesajul initial, recurgea la gesturi mai explicite.

Realitatea copiilor e diferita de cea a adultilor

Am observat copii timizi, precauti, care sunt impinsi in parc sa relationeze. Corpul lor este incordat, miscarile minuscule, fata concentrata. „Nu ai de ce sa te temi, copiii nu-ti fac nimic‟, se aude in spatele lor. Dar pentru ei realitatea arata diferit. Chiar si aparent nejustificat pentru adult, comportamentul non-verbal trebuie luat in considerare.

De la realitatea trairii fiecarui copil se incepe progresul. Ii putem propune acestui copil sa stea mai la distanta, il putem insoti cu pasi mici si lenti, crescand apropierea progresiv, putem incuraja jocuri de imitatie sau de aruncare cu mingea, jocuri care nu implica o apropiere fizica exagerata.
In acelasi fel, uneori vad copii incercand sa se elibereze din stramtoarea unor imbratisari exagerate, menite sa-i hraneasca mai mult pe adultii care le ofera decat pe cei mici. Bratele incordate impingand in corpul adultului pentru a crea spatiu sau privirea evadand in alta directie ar trebui sa fie indicii suficiente pentru a largi stransoarea.

Eu spun amuzata ca fetita mea, in primele faze ale intalnirii cu o persoana noua, este ca un scanner. Aceasta faza de scanare transmite un mesaj clar: nu reactioneaza, nu vorbeste; priveste intens In ochi analizand energia respectivului. Daca persoana se apropie excesiv, o respinge fatis. Mie mi se pare foarte normal sa fie asa, ar fi bine sa inteleaga si ceilalti.

Intre spatiul personal al fiecaruia si spatiul general

Ca psihoterapeut care lucreaza mult cu copii mici, eu sunt foarte atenta la apropierea fizica de acestia. Ii salut de la distanta, le arat diverse jucarii sau fac glume, dar respect timpul de care au nevoie ca sa decida daca le plac, daca se simt in siguranta, daca vor sa se apropie mai mult. Faptul ca eu, Irina Tepuru, sunt terapeut este irelevant din punctul lor de vedere; pentru ei, Irina Tepuru nu e altceva decat un strain cu care nu au mai interactionat, intr-un loc nou si fara sa le fie clar ce se va Intampla mai exact acolo.

Suzi Tortora, terapeut prin dans, vorbeste despre o amprenta unica de miscare pe care o are fiecare copil. Poti descoperi multe despre felul in care un copil vede lumea dupa modul in care se misca in ea.
Exista un spatiu personal al fiecaruia numit kinesfera, deoarece este ca o sfera ce ne inconjoara, avand marginile acolo unde putem atinge cu varfurile degetelor de la maini si de la picioare. Exista copii cu o kinesfera mica si unii cu miscari ample, vizibile. Aceasta poate vorbi despre dorinta sau increderea de a te arata, de a fi vizibil pentru ceilalti.

Apoi exista spatiul general si felul cum ne miscam in el. Poti intelege ce simte un copil despre un loc atunci cand observi ca sta incordat intr-un singur punct, eventual foarte aproape de parinte, sau daca exploreaza cu bucurie marginile, centrul acestui spatiu.

Miscarile copilului sunt relevante pentru comunicare

Revenind la acele miscari pe care le face copilul, atunci cand un copil are o gama de miscari repetitive, bizare, poate vorbi despre o neliniste si incercarea de a se calma prin aceste mici ritualuri. Copiii cu autism au adesea miscari pe care le repeta ore in sir. Aceste miscari sunt relevante pentru ceea ce incearca ei sa comunice. Daca observam si contextul in care apar, putem descifra cate ceva din universul lor atat de ascuns.

Miscarile sunt cuvinte, iar a te misca Impreuna devine un dans-dialog prin care se creeaza o legatura speciala, In care copilul se simte vazut, respectat si inteles. Provocarea se adreseaza adultilor, de obicei foarte rationali, care reactioneaza greu la situatii in care nu este clar mesajul, iar calea de comunicare este una pe care au uitat-o de mult timp, din copilaria lor.

Reactiile somatice sunt mesaje!

De asemenea, reactiile somatice sunt considerate mesaje de foarte multi autori. Jacques Salomé vorbeste despre simbolistica somatizarilor la copii In cartea Mami, tati, ma auziti?

Am lucrat mai demult cu o fetita de 4 ani care facuse otita in mod repetat in ultimele luni. Parintii aveau conflicte serioase, urma sa se desparta, dar incercau sa ascunda acest lucru in fata copilului lor. Cand am jucat un joc in care creierul, coordonatorul-sef al corpului, le intreba pe urechiuse ce au patit, ele raspundeau: „Ne-am saturat sa auzim certurile, nu mai vrem‟. A fost limpede ca otitele erau un semnal de alarma legat de un subiect- tabu.

Am citit la un moment dat o fraza legata de relatia cu corpul, care spunea ceva de genul: suntem nascuti cu corpul pe care ni l-a dat Dumnezeu, dar pana ajungem la 40 de ani avem corpul pe care ni l-am creat pentru noi insine, un corp mai putin expresiv, mai putin viu decat ar putea fi deoarece nu este experimentat de majoritatea dintre noi.
Nemaistiind ca trupul comunica, este nevoie de efort constient pentru a reinvata de dragul copiilor nostri.

Articol publicat si pe site-ul TOTUL DESPRE MAME.